Nu. Nu e suficient.

Nu împărtășesc nici bucuria, nici laudele, nici spaima multora în privința ultimelor evenimente din România. 

Am văzut nenumărate manifestări. De la ”ne-am trezit”, ”sîntem generația care vine” și pînă la ”a doua revoluție”. Laude, bucurie, speranță. 

Nu înțeleg laudele. Au fost cele mai spectaculoase mișcări de stradă din România, dar le-ați făcut ca să aveți cu ce vă mîndri, cu ce vă lăuda, ori le-ați făcut din nevoia de a pune la punct o putere care deviase de la propriul program de guvernare? Le-ați dorit eficiente sau spectaculoase? 

Pentru că dacă în privința spectacolului v-a ieșit, în privința eficienței e de discutat. 

Ce ați sperat? Schimbarea acestui guvern? Nu s-a schimbat și nici nu dă semne că ar face-o. Mai mult, premierul a spus la Bruxelles că văzînd (și apreciind) protestele, a îndreptat răul pe cale să se producă. Ce altceva mai frumos, mai eficient, mai aplecat dorințelor națiunii putea face?! 

Știu, acum vă e imposibil să vedeți lucrurile așa. Știu, acum eu și alții ca mine, culmea! – sîntem dușmanii. Știu, e nevoie de timp, de limpezirea minților și de ceva liniște ca să puteți evalua corect lucrurile. Dar sper să o faceți.

Pentru că unul din motivele pentru care sîntem aici este și că, de obicei, nu o faceți. 

(Știu, numai de așa ceva nu are nevoie elanul vostru artistic în a-l distruge pe Dragnea și PSD.)

De obicei, sînteți atît de copleșiți de frumusețea și inventivitatea proprii încît vă e greu să mai vedeți și altceva. 

Să vedeți rezultatul acțiunilor voastre. 

Ați reușit, și deja e mare lucru, să opriți intrarea în vigoare a ordonanței 13. Și mai departe? 

Mai departe numai unii sperau sau chiar și-au propus dărîmarea guvernului. (Unii visau cai verzi pe pereți, cum ar fi desființarea PSD.)

Și înlocuirea cu cine? Cu un alt guvern, tot PSD, dar responsabil. 

Nu s-a putut. Nu au vrut și nici nu s-au speriat într-atît încît să cedeze. Mai mult, umblă deja zvonuri că Dragnea ar lua în curînd prim-ministeriatul.

Și atunci?! 

Ați blocat o ordonanță de urgență prin abrogare, strigînd ”Abrogați și plecați!”. Au abrogat, mai rău complicînd lucrurile, după unii, dar au făcut ce ați spus. Nu, nu au plecat. Și nici nu au de gînd. 

Dați încredere nelimitată unei instituții a statului care ea însăși este nereformată: procuratura. E suficient să citiți stenogramele în care procurorul Negulescu vorbește despre cum are putere asupra unor destine. Are ce??? Știu, una din platformele port drapel a revoluției voastre nu a scris un cuvînt despre asta. Dar el a spus-o: ”Am devenit o maşină de ucis destine.”. Și aici e greu să mai comentezi ceva. Întrebați-vă bunicii, rudele ce însemna în anii puterii populare procuratura. Vă lămuresc ei. 

Spectacolul de lumini și muzică, ca pe vremea împușcatului, nu se poate numi revoluție. O revoluție, luați cel mai simplu dicționar, schimbă o orînduire cu alta. Cum de bine de rău sîntem în capitalism, nu cred că intenționați să schimbați ceva. Sper, cel puțin.

Eu – și foarte mulți alții la fel ca mine – am trăit o revoluție adevărată. Cu morți pe străzi, cu tancuri adevărate, nu din jocuri, cu bătăi de joc și înjosiri cumplite la adresa celor morți, cu dezinformări, cu Iliescu și Dinescu. Așa că mă scuzați, dar nu pot numi revoluție ce faceți voi acum. 

Știu că ați fost intimidați. Mai aveau să vă ia creta din mîna copiilor și jar mîncau! 

Revenind, ați făcut ceva important pentru țară. Spectaculos și modern. Dar repet, cît de eficient? 

Coaliția guvernamentală poate trece lejer ordonanța 13 prin parlament, ca lege. Și atunci ce faceți, ce facem? Prin parlament, adică acolo unde au majoritate confortabilă. 

Nu recunoaștem rezultatul alegerilor? Vă dați seama ce înseamnă asta acum? Vă dați seama ce muniție le oferiți chiar celor pe care-i contestați? 

Am spus alegeri. La ultimele ați votat? Probabil că da, majoritatea dintre voi. La următoarele ce faceți, votați? Cu cine? Vineri a fost zi de PNL la DNA. Ziua opoziției. USR nu știu dacă s-a dezmeticit din uimirea în care a căzut cînd a aflat că i s-a deschis dosar la Procuratura Generală, privind finanțarea alegerilor. Tot opoziție.

Așadar, cu cine votați?

Pentru că trebuie să învățăm că lupta politică se duce cu mijloace politice. Pentru că trebuie să avem un vehicul politic al ideilor, aspirațiilor și credințelor noastre. Pentru că #rezist este progresist și deja perimat. 

Eu am o propunere. Nu lăsați energia debordantă să se irosească și uitați-vă aici. Se poate, americanii au reușit, cum am mai spus. Noi de ce n-am putea?! 

(Foto: pagina Facebook Klaus Iohannis)

 

 

 

 

Sintem prea deștepți pentru ei. Și de asta cîștigă tot ei. Ce e de făcut.

Eu sper că mai avem minte. Și dorința de a o folosi util. Noi, toți ăștia de dreapta care am mai rămas pe aici.

Protestul străzii a ajuns o acțiune pentru exterior, ”ai văzut, ai văzut? scrie în New York Times despre noi!”. Hashtagul #rezist, ”World against corruption”. Tot universul complotează pentru victoria luptei contra corupției.

Numai nenorociții ăia care au cîștigat alegerile trebuie pîndiți noaptea, pentru că, deja se știe, ”noaptea ca hoții”. Numai un grup răzleț de pesediști mai stă în calea fericirii noastre. Să-i ștergem din istorie și… și… și ce facem pe urmă? Aducem din nou guvernul cel mai bun al tuturor timpurilor, cu ”geniul” Cioloș prim-ministru?

E nu numai greu, e greu și de crezut că așa ceva ar fi acum posibil. Deci, ce facem?

De două lucruri nu ne atingem:

– 1. dreptul de a protesta

– 2. respectarea rezultatului votului.

Nu creăm precedente periculoase, prima lecție.

A doua: îi vedem pe politicieni așa cum sînt, nu ca pe cineva pe care-l/care-o luăm acasă, ca pe cineva din familie, ca pe un iubit/iubită.

Sînt oameni politici, pentru Dumnezeu, nu parteneri de viață! Le evaluăm cît mai aproape de adevăr, sincer, performanțele și eșecurile. Sînt angajații noștri, plătiți din banii noștri. Trimiși de unii din noi unde sînt. Și cu un scop precis. Să gestioneze problemele țării.

Lecția a doua: nu criticăm un guvern sau un partid fără ca celui preferat să-i fi trecut cu vederea unele fapte.

Adică, vrem să urlăm împotriva festivalului Pasărea Măiastră a doamnei Firea? Foarte bine, dar trebuie să fi criticat și Cumințenia pămîntului lui Cioloș.

Trebuie, ca să fim credibili. Trebuie, pentru a nu da impresia și pentru a nu crede că unii sînt mai deștepți și mai curați by default. Că nu au pete, dacă nu spunem noi care sînt petele. Mai rău, dacă încercăm să le ascundem sau să ne prefacem că nu există.

Trebuie să fim conștienți că facem parte dintr-un personaj colectiv, strada. În lipsa unor oameni politici adevărați și a unor vehicule politice serioase, partide, strada a devenit erou colectiv.

Colectiv înseamnă că noi contăm ca număr, nu ca individualități. Dacă dorim să ne remarcăm pe ramură, vom transforma protestele în Cîntarea Muie Dragnea a României.

Lucru care a început să se întîmple de ceva vreme.

Nu e nevoie să pui tone de fotografii și să dai check in pe Facebook în Piața Victoriei de fiecare dată cînd mergi acolo. Sigur, e mobilizator, e înflăcărant, dar e și puțin ridicol. Nu e nevoie nici să dai raportul, scuzîndu-te dacă nu poți merge. Repet, personaj colectiv, spontan. Nu semnezi condica la protest, nu trebuie să aduci certificat medical dacă lipsești.

Nu participi la concurs de pancarte. Dacă ai o idee bună, aplic-o! Dar nu spune că dacă o editură nu publică în volum producțiile voastre, e persecuție politică. Editura, nu uita, este o entitate economică privată. Publică ce consideră că poate vinde. Și oricîtă impresie ai avea că te afli în mijlocul unor evenimente planetare, nu e deloc așa. Furtul e cunoscut de pe vremea cînd neandertalianul 1 intra în peștera neandertalianului 2, îi dădea o măciucă în cap și-i lua locul, femeia și mîncarea. Abia mai aproape de noi a ajuns și în Biblie, ca porunca numărul 8.

În fotografiile de ansamblu, cele de la înălțime, nu se văd indivizi, ci mulțimea. Acele fotografii care contează și care fac înconjurul lumii în publicații renumite. Sau nu așa renumite, după fenomenul Trump.

Așadar, lecția a treia: acest protest nu este despre tine, este despre o mulțime din care faci parte. Și în care ai intrat de bunăvoie.

Lecția a patra: nu aduce aminte de epoci pentru înlăturarea cărora s-a făcut sacrificiul suprem, s-au dat vieți. Cea mai mare adunare spontană de pînă acum este cea mai mare numai datorită tehnologiei atît de avansate. Dar nu subestimăm  prin aceasta nimic din ce-a fost anterior.

Nu știu cui i-a venit ideea de a lumina mîine un steag imens – prost așezat, cu fața la guvern, le predăm țara, ce facem?! – cu lanternele. Festival! Fiesta! A fost și pînă acum la fel, mișcare scenică, cîntec, dans și voie bună. Nu uita, iarăși, nu ești acolo ca să sărbătorești ceva, ești acolo de supărare, chiar de furie. Nu mai vrei să fii furat, și premiul tău tocmai în asta va consta: în a nu mai fi furat. Și atît. Ce motive de bucurie ai avea acum?!

Steagul și scenografia planificate pentru mîine (și nu numai) îmi amintesc de vara lui 2012, cînd cineva a avut ideea creață de a ne îmbrăca în alb și a aprinde o flacără a democrației. Și a mers ce a mers prin țară flacăra aceea, pînă cînd un pesedist nervos a aruncat-o în Dunăre. Jale, dat cu capul de tot pereții, cum pot face așa ceva?! Iacătă pot! Numai că lumea, și nu numai aici, fierbea din cauza fondului problemei, care era groaznic, nu din cauza unei lumînări de botez sau de nuntă, asupra căreia se concentra toată floarea cea vestită a dreptei românești.

Și de bine ce am terminat și atunci cu bine toată povestea urîtă, la alegerile parlamentare care au urmat, nu mai tîrziu de trei luni, tot băieții răi au cîștigat.

Așadar, ce avem de făcut ca să nu mai forțăm intrarea pe ușa din dos a istoriei? Dacă tot sîntem așa energici și frumoși? Partid, asta ne trebuie. Nu putem merge cu nici unul din cele existente, asta s-a văzut amar la alegeri, putem încerca să ne facem auziți și altfel. Iar oamenii cu bani pot sponsoriza cîțiva oameni cu idei foarte bune, restul pentru execuție. Și putem încerca ce vă spuneam aici, să schimbăm mentalități și legislație. Așa cum vrem și cum e corect. Americanii au reușit, au președintele și o grămadă de oameni pe linia decizională, noi de ce nu am încerca măcar?

Pentru că, dincolo de toate cele întîmplate, nu e nici o plăcere să rămînem în amintirea întregii lumi numai cu poza cu telefoanele aprinse și cu eticheta de țară coruptă. Și nu ne ajută cu nimic cînd, peste nu multă vreme, ne vom da seama că avem alte provocări în față. Cum ar fi referendumul organizat de Coaliția pentru familie.

PS1: Excesul de zel e un lucru foarte mare.

Virgiliu Pop

Cine e responsabil cu fondul muzical al protestului din Piata Operei din Timisoara? Azi pe la ora 19:30 difuzoarele rasunau cu „Traiasca Romania” al Cenaclului Flacara (versuri scrise de catre PCR-istul / PSD-istul Adrian Paunescu) – fara strofa cu „Traiasca Ceausescu”, dar cu versurile „Sa curatam tot raul din viata Romaniei / Ca noi suntem partidul si tara omeniei”. Cred ca regizorul muzical a gresit mitingul.

PS2: Acum patru ani, Ghișe depunea la parlament un proiect de hotărîre pentru constatarea demiterii lui Traian Băsescu la referendum. În februarie, după ce referendumul avusese loc în luna august 2012.

Astăzi, același Ghișe a ajuns cu un proiect de modificare a codului penal la camera decizională, cea a deputaților.

PS3:  USR are deschisă acțiune la Parchetul General pentru delapidare și spălare de bani. Asta înseamnă că sînt penali sau așteptăm rezultatul cercetărilor și deciziile instanțelor?

 victoria secret(Foto: ziare.com)

Tot înainte, spre o nouă epocă de împliniri mărețe? Și un post-scriptum

A trecut o lună de la alegeri. PSD are tot. Primăria Bucureștiului, primăriile de sector, jde șefii de Consilii Județene, Parlamentul. Plus guvernul ăsta care ne aduce aminte de scena aia celebră din Sissi, în care nobilii italieni și-au trimis la întâlnirea cu împărăteasa femeile de serviciu și servitorii, îmbrăcați în haine de domni.

După Ponta, după votul în străinătate din 2014, Colectiv, ‘Oprea/ Nu reziști/ Nici cu mii de securiști’, 2 ani de Iohannis și un an de Cioloș. După ce Ponta se refugia prin Turcia, de ziceai că cere cetățenie. După ce toată lumea s-a dat cu capul de pereți că vai ce petardă de Parlament am avut, iată că avem unul și mai și.

Rezultatul alegerilor a fost pentru mulți o surpriză. În majoritatea analizelor din presa pe care o citim noi, Cioloș, Gorghiu (& Isar, cea mai bună reclamă ever la Isărescu) și Dan, erau pe cai mari. Iar unii analiști mai vizionari, care se aventurau chiar și până după alegeri, ne povesteau că pe lângă PNL – USR, Iohannis va rupe și o bucățică din ALDE, taman la fix cât să ne ajungă de un guvern.

La știrile noastre, Guvernarea Cioloș mergea brici. Era transparență și bun simț ceva de nedescris. Iohannis, culmea, începuse să vorbească și îl dovedise pe Dragnea. PNL era la 30%. Bani europeni zburau prin aer, mai ceva ca la maneliști. Hârtii se tăiau țac-țac-țac, de și copiii ajunseseră să scrie în palmă. USR avea 19%. Economia tot creștea, tot creștea, mai ceva ca un cozonac, de principala noastră grijă părea să fie cum o priponim cu o funie groasă, ca să nu o pierdem, ca pe baloanele cu heliu.

Și a venit Ziua Z. Cu scoruri de anii ’90. Și am înțeles că poți să bagi pe venă ce vrei, că asta nu schimbă realitatea. Ci doar, temporar, poate, percepția asupra ei.

Acum, pe fond, avem două posibilități mari și late:

1. Prima e să o ținem langa în continuare că am pierdut din cauză că lumea e proastă și crede că Cioloș e copilul lui Soros.

2. A doua ar fi să tragem linie. Și să discutăm pe bune. Cum am ajuns în situația asta. Și cum ieșim din ea.

Realitatea e că nu a fost niciodată timp de o discuție serioasă, pe problemele de fond. Și probabil nici nu va fi. După alegerile din 2014, Iohannis abia devenise președinte. Apoi învăța. Apoi iar învăța. Și când învață un om, faci liniște, nu? Apoi drama Colectiv. După aia abia se instalase Guvernul. Apoi, era totuși prea la început pentru analize. Apoi, da, erau blocaje la Sănătate, Educație, Transporturi, Agricultură, Fonduri Europene, Cultură, plus Tobă, dar Cioloș zice că se ocupă. Și dacă zice că se ocupă ce analize critice să faci.. Apoi Cioloș spune sec că i s-a cerut stabilitate, nu reformă; și dacă i s-a cerut așa, noi ce să mai.. Apoi se intră în campanie; și era aiurea ca exact atunci să.. Apoi alegerile, și.. După aia, Crăciunul, Revelionul. Nu? Și ne atacă PSD, urlă Ghiță; și cum naiba taman acum să.. Apoi vine Mărțișorul, Paștele, Iepurașul, vacanța de vară. Probleme.

Și, pe fond, nici nu îți trebuie școli înalte să vezi că la noi nu prea are cine să facă analize de genul ăsta. Unii nu sunt în stare, iar alții nu sunt fraieri să se bage la din astea. În plus, nici nu avem tradiție la tras linii. Nu e stilul nostru. Noi aplaudăm. Și mai degrabă tragem o liniuță – două. Și gata. Pa și pusi. Ne continuăm drumul, cu mic, cu mare, în etapa post-liniuță. End of story.

******

P.S. Totuși, cândva, peste 10-25 de ani, poate se va găsi cineva care, într-o zi ploioasă de vineri 13, va începe cu începutul: cu punerea întrebărilor. Și va scormoni trecutul, va intervieva actorii principali și nu numai pe ei, va obține răspunsurile, mergând pe drumul înțelegerii a ceea ce s-a întâmplat. Pe aceia merită să îi ajutăm cu niște idei, niște subiecte, niște întrebări, sperând că le vor fi de folos:

1. Iohannis nu a făcut alegeri când a picat Ponta, după Colectiv. Iar acum PSD ia tot ce lua în ’90, plus Bucureștiul. Iohannis ce explicație are? L-a întrebat cineva?

Tot apare la TV și ne zice cum o să continue el lupta cu PSDul. El, berbecele cu care acum 7 ani PSDul si Voiculescu băteau să rupă poarta Cotroceniului. Și se bate, și se tot bate. De a adus PSD la 50%. Păi atunci poate hai să încercăm și invers: Să nu mai lupte. Că poate iese mai bine. Serios, putea mai rău? Ne-a îngropat.

Noi l-am votat președinte în 2014. Pe neve. Fără program, fără idei, abia bolovănind niște vorbe. Și ce-a făcut? Palton pe mașină, fundul pe Masa Tăcerii, consilieri de la Năstase și aia cu ‘Noooii, când primim o informare, o citiiim, și ne considerăm informați’. Aha. Păi cu oamenii lui Năstase vrea să bată PSDul? Sau cu de’alde Muraru brothers bocind pe umărul lui Chiuariu? – Unde sunt consilierii de primă mână? Unde sunt experții adevărați pe spațiul ex-sovietic, mai ales în contextul ăsta internațional? Cu idei. Cu înțelegerea realității. E la mișto? Suntem la Camera Ascunsă?

2. În 2007, după caltaboșul lui Remeș, Cioloș a fost numit Ministru al Agriculturii în guvernul PNL, cu susținere PSD. În 2009 a fost numit la conducerea Comisiei pe Agricultură a lui Băsescu. În 2010 a fost numit Comisar European. Iar în 2015 a fost numit Prim-Ministru al României. Foarte frumos. Cum apărea un post tare, era numit el. Ori are noroc cu caru’, ori cineva acolo sus îl iubește. Chiar e doar baftă?

E de întrebat și de clarificat relația cu „Vulpea” Ardelean. Mai ales în contextul deciziei de militarizare a serviciului de informații DGPI din Ministerul de Interne.

Plus: Cum a fost guvernarea? Pe domenii. Pe bune. Nu cu triumfalismul de la prezentarea „Bilanțului”. Că prezentarea Activului fără Pasiv, nu e prezentare de Bilanț. Dacă e să fim onești cu adevărat.

Continuând: De ce prin septembrie, când era clar că guvernarea nu decolează, nu a mers la Parlament să își asume răspunderea pe legile din platforma lui? Dacă PSD vota, se legifera. Dar dacă pica guvernul barem avea program de guvernare pentru campania alianței PNL – USR al cărui premier desemnat era. Unde a fost curajul?

Mai departe: De ce dorește să scoată MCV, așa cum vrea acum și PSDul? E ideea lui sau cere cineva asta? Cine?

Iar la final, după ce s-a pompat în el imagine tot anul, spre alegeri, Iohannis și PNL îl tot presau să se înscrie în campanie. Și el nu și nu. Senzația fiind că aleargă cât îl țin picioarele cu rucsăcelul cu imagine în spate, iar Iohannis și PNL fuga-fuga să i-l ia ei. Cum a fost?

3. AntiPSDismul. Cum face PSD ceva, sărim de fund în sus, țipăm și facem pe dos. Pare deja un reflex care s-a încetățenit.

Paradoxal sau nu, noi de fapt nu am fost niciodată antiPSDiști. Rațiu, Coposu, liberalii adevărați, nici ei nu au fost vreodată antiPSDiști. Nu. Au fost pentru niște valori. Iar noi suntem niște oameni care vor o viață într-o societate liberă, democrație, să facem parte din concertul european de valori, și așa mai departe. Noi suntem Noi. Ei sunt antiNoi.

AntiPSDismul este în sine un concept PSDist. O făcătură care pare că ține loc de morală, de idei, de valori. Dar nu ține.

Dacă am fost și suntem anti ceva, suntem antiComuniști. Și contra altor idei nebunești, național-socialiste și alte totalitarisme.

Poate că în anul 2000 e cea mai vizibilă virarea dinspre antiComunism spre antiPSDism. Când la alegeri, ne-au reprezentat – nu? – ceilalți tehnocrați: Stolojan și Isărescu – care fugea cât îl țineau picioarele de Coaliția care îl susținea, să nu îi strice imaginea (sună cunoscut, nu?) – consiliat și de Hellvig, ulterior parlamentar PUR-Voiculescu, ajuns acum șef SRI.

Acest antiPSDism a făcut posibil aberații ca Stolojan, tehnocratul lui Iliescu – șef PNL, Meleșcanu, ministrul de externe al lui Văcăroiu – prim-vicepreședinte PNL. Și multe altele. Inclusiv Băsescu. Și USR – partid nou, autodeclarat transparent, cinstit și democratic – mergând în alegeri nedeclarându-și valorile, ascunzându-și punctele de vedere, abținându-se de la orice dezbatere pe bune – sub strălucitoarea cupolă a antiPSDismului.

Dar acest antiPSDism nu ne e indus doar de PSD și celelalte componente ale sistemului lor. Ne-o mai facem și cu mâna noastră. De exemplu când îi ștampilăm pe antiPSDiști cu „garantat de intelectuali”, ca domnul Liiceanu pe Cioloș la GDS. Și ca alții, dilematici în general, dar culmea, nu și pe subiectul ăsta. Fără analiză, fără bilanț. Fără întrebări, fără clarificări. Cu patimă însă. Poate din disperare. Dar disperarea deja nu mai poate fi o scuză. Nu după 27 de ani.

comunism(Foto: octavpelin.wordpress.com)

 

 

Furtul minților

Cînd am spus, zilele trecute, pe Facebook, că votantul USR este asemănător votantului PSD și că, mai bine, ar vota ce știe decît ce nu știe, am stîrnit mirare și acuzații de părtinire. Adică, cum PSD?!?

Pe drept, cine nu a înțeles, poate considera că am îndemnat la vot PSD. Departe de mine gîndul acesta. Să explic.

Votantul de la oraș, votantul anti-pesedist prin excelență nu va înțelege niciodată de ce, în anumite zone, alți oameni își exprimă preferința pentru PSD. Nu știm, dar acuzăm. Și ca să nu mai facem așa, să încercăm să ne punem în locul lor.

Votantul PSD vrea să i se dea. Nu contează ce și nu prea contează nici cît, contează să i se dea. Cum, în ce condiții, de unde, nu-l interesează, el vrea. Votantul USR, pe de altă parte. Ce vrea votantul USR de la partidul pe care îl votează? Corectitudine! Bine, dar e suficientă? Întrebare la care nimeni nu răspunde. Acest partid, USR, nu oferă altceva. Competență? Absolut necesară pentru buna gestionare a treburilor țării. Dar de unde și de care fel, de dreapta sau de stînga? Nu știm, președintele partidului nu poate răspunde măcar la întrebarea ”vrea cotă unică sau progresivă?”. Nu știe, trebuie să vadă întîi bugetul. Așadar, e posibil să îi votați, să intre în Parlament, și abia mai apoi să vedeți dacă veți cîștiga sau pierde bani pe mîna lor. Pe mîna cu care votează. Care mînă, și aceea, nu știm dacă e de stînga sau dreapta.

E incredibil cum atîta lume cu pretenții poate fi atît de indiferentă față de unul din cele mai sensibile subiecte, taxarea. La fel cum e similar insensibilă la împărțirea banilor statului, în ultimă instanță, banii lor, statul neproducînd bani. E insensibilă la pericolul rusesc, avînd în vedere că situația lui Matei Păun, șeful de campanie la alegerile locale, nu e nici acum lămurită. E insensibilă la problema privatizărilor, la cea privind inițiativa Coaliției pentru familie, e insensibilă, în general, la tot ce va însemna parlamentul viitor.

Dar e insensibilă și la critici. Mai mult de atît, e la fel de opacă, în cel mai fericit caz, la critică și la orice încercare de a lămuri problemele cu care va avea de-a face noul parlament.

USR este, după toate aparențele, un grup, o coagulare de persoane, un hub destinat a intra în parlament, ca mai apoi să se scindeze, cum deja a anunțat că va fi posibil Nicușor Dan, președintele partidului. Carevasăzică, avem de-a face cu un nou CPUN, rezultat în urma tragediei din Colectiv, de anul trecut, nu în urma unei revoluții, cum a fost originalul. Un CPUN susținut la fel de feroce ca și cel inițial, la fel de intransigent cu oricine îl critică, la fel de mîndru că nu a mai făcut politică.

Și dacă nu a mai făcut politică, prin urmare, e și necorupt. Nu se spune nicăieri că ar fi incoruptibil, ci necorupt. O diferență de nuanță, nesemnificativă, nu?! Cum să fie corupt cineva care nu a avut de-a face cu structurile puterii?!

Atunci pe ce se bazează intenția de vot? Pe faptul că sînt oameni noi, ochi noi, cum spunea Andrei Pleșu? Așa, și de unde pînă unde ochii noi pot face numai bine? Sau, și mai exact, care este binele pe care îl așteaptă votanții?

Nu știm. Și nici ei nu știu, ca să ne spună.

Spun doar că se vor ocupa, și că și știu să se ocupe, de banii noștri. Dați acolo unde e nevoie, știu ei mai bine unde. Ceea ce îmi amintește de PSD și de predecesoarele partide socialiste, care au dat la fel, acolo unde au știut ele. Și din cauza cărora, astăzi, sîntem aici.

Atitudinea de intransigență a votanților și susținătorilor, fără o bază pe care să putem discuta, plus acest ”știu ei unde e nevoie să dea”, din banii noștri, nu știm cît, vom vedea, fac ca USR să semene cu PSD. Nu știm de ce lumea îi votează, cum nu știm sau nu vrem să știm nici în cazul PSD-ului, dar sînt votabili, numai pentru că pînă acum nu au avut ocazia să fie corupți.

Ei, cum sună? Prost, dacă mai stai să judeci. Dar exact aici intervine scurt-circuitul, cine mai stă să judece?! De ce să mai judece, dacă e vorba de oameni noi? Pentru că noi au fost și comuniștii veniți în 1946, dar asta nu a însemnat decît oroare pentru patru decenii și jumătate.

Pentru ca proiectele lui Dacian Cioloș să meargă mai departe. Și care anume sînt proiectele prim-ministului? Despre privatizare nu poate fi vorba, la cum s-a prezentat la Antena 3, insistînd asupra faptului că vînzarea unei bucăți din Portul Constanța ar fi minciună.

Deci? Ce ne așteaptă cu cei noi?

Nimic, nu știm, ori vom vedea noi după alegeri. Un după care poate însemna și prea tîrziu. Dacă noii parlamentari se vor poziționa spre stînga și USR  se va sparge, ne putem trezi cu Demos în parlament. Asta vrem? Noua stîngă, cea curată, cea care nu fură, dar e adepta marxismului cultural, cu tuturor ingineriilor socialea aferente? Cum mai facem atunci ordine și curățenie, cînd va fi vorba de furtul minților?

Cred că* diferența dintre USR și PSD aici se află: unii fură la propriu, alții au furat deja mințile unora și sînt pe cale să meargă mai departe. Și nu avem nici un DNA împotriva acestui nou tip de furt. Nu avem nici o instituție care să țină calea dreaptă, cea a ordinii naturale a firii. Cum vom putea, atunci, să contracarăm aceste ”furturi”?

PS: *Nu mai cred că, sînt convinsă. Am văzut minți prea deștepte lăsîndu-se furate de mirajul userist ca să mai am dubii.

a3(Foto: captură emisiune Antena 3)

Noi nu suntem nici levîie, nici pravîie, noi suntem nikakie*

Niște mămăligi „manipulate” și „divizate” de către politicieni în „stînga și dreapta”, „între Europa și Rusia”. Asta este sugestia conținută în toate mesajele publice din campanie ale candidatei Maia Sandu. Noi suntem un continent moldovenesc, o planetă Moldova, izolată, care exprimă doar nevoi imediate: să trăim „ghini”. Și-atît. Dar nu trăim „ghini”. Mătincă „șeva nu ne-ajiunje, nu știm ce, ar fi ghini să fie, da nu-i”. Pentru că de 25 de ani, puțini politicieni, cu atît mai mult cei crescuți la sînul puterii de ieri și de azi, își asumă deschis teme identitare, morale, clarificări atît de vitale pentru societatea moldovenească post-sovietică.

Or eu, dacă sunt pro-europeană, anti-Rusia (politic vorbind) și de dreapta e pentru că acestea sunt convingerile mele politice personale, izvorîte din identitatea mea, din cine sunt eu, din istoria familiei mele, din educația sau eforturile mele de lectură, informare, etc. Nu m-a manipulat nimeni și nici nu m-a „divizat” cineva. Din contra, eu, prin opțiunile mele politice, liber exprimate, „divizez”, diversific spectrul politic moldovenesc, așa cum e și firesc într-o democrație, mai ales incipientă. Zeama aceasta non-ideologică, încercarea aceasta de delegitimare doctrinară, pretenția că doctrinele (clasice) nu mai oferă soluții – e o acoperire care estompează adevărata problemă: corupția, mîrșăvenia, decăderea morală, dilemele identitare rămase ignorate, suspendate, nerezolvate într-o Moldovă post-comunistă sunt tarele care nu produc soluții, și nu clarificarea unei doctrine verificate, pe care reprezentanți ai unei noi garnituri de politicieni, post-politici, refuză să și-o asume.

Prin refuzul de a se defini ideologic, doctrinar, aceste noi fețe ale clasei politice moldovenești participă, inconștient, sper, la degradarea vieții politice din R. Moldova, și-așa sub orice critică, dar care riscă să producă efecte și mai nocive pe viitor. Vedeți ce se întîmplă în Occident, unde „tehnocrația”, dispariția ideilor din spațiul public au condus la o degradare fără precedent a democrației, a principiului reprezentativității politice, fundamental pentru o lume liberă: decuplarea elitei conducătoare de sursa legitimității puterii sale, care este votul popular, expresie a opțiunilor, umorilor dintr-o societate, dar și a moderației inerente cu care se desfășoară cotidianul uman.

Așadar, nu politicienii „divizează”. E firesc ca, pînă la un punct, societatea să fie „divizată” de-a lungul și de-a latul unor straturi de valori, credințe, convingeri. Nu toată lumea e musai să gîndească la fel. Din contra, tendințele periculoase la nivel european arată că politicul la ora actuală monopolizează și omogenizează într-un mod nedemocratic și abuziv diversitatea firească a opțiunilor dintr-o societate. Rolul politicianului nu este de ghida sau, cu atît mai puțin, modifica în vreun fel această realitate, ci doar de a oferi reprezentativitate acestei diversități. Atîta doar că reprezentativitatea trebuie să se desfășoare în condiții fair-play, iar diversitatea să fie una reală!

Or, în R. Moldova, unde opinia a fost profund viciată și manipulată de propaganda sovietică și acum cea rusă, dacă elitele sau politicul au avut un rol (moral), acesta a fost de a se pune în fruntea poporului lor și de a spune răspicat: că Rusia nu este o „alternativă”, ca oricare alta, că expresia „nu contează că sunteți cu Europa sau cu Rusia, doar votați-ne pe noi” conține o rușinoasă capitulare morală, o echivalare amorală a două opțiuni imposibil de echivalat și împăcat politic, cel puțin la ora actuală. E și o lipsă de onestitate la mijloc. Politicienii care și-au exprimat în campanie poziții doctrinare și geopolitice clare și oneste au fost acuzați de „populism”, de „divizare” a societății, de „exploatare” a unor „frici” a unei părți a populației „împotriva celeilalte”. Dar mie mi se pare că tocmai echivalarea amorală între Europa și Rusia, sau între stînga și dreapta, reprezintă expresia supremă a populismului în Moldova! Prefer o luptă sinceră, grea, între Rusia și Europa, între stînga și dreapta în R. Moldova, populismului omogenizant, care nu știe, sau nu vrea, să exprime și să producă claritate politică și morală.

Mai mult, refuzul identificării doctrinare atacă democrația și în alt plan: al negării posibilității și al dreptului la alegere: dacă mi te propui „și de dreapta, și de stînga, nici de dreapta, nici de stînga, și cu Rusia și cu Europa” îmi refuzi, e drept la un nivel mult mai sofisticat, dreptul de a alege! Ce să aleg din ce-mi propui?! Ce să discern!?

„Politicienii ne împart între dreapta și stînga, între Rusia și Europa”. Nu, – repet, pe mine nu mă „manipulează” nimeni să fiu de dreapta sau pro-europeană! Și mi se pare degradant pentru un politician să se prezinte în fața mea cu o asemenea presupunere, cu o asemenea insultă în adresa cetățeanului. Este ca și cum l-ai bănui pe acesta din urmă de lipsă de discernămînt politic!

Alta e că manipularea reală pe care nu o sesizează, sau se fac a nu o sesiza „tehnocrații”, e în tabăra cealaltă: a îndrăgostiților de Rusia lui Putin, a celor manipulați de propaganda rusească, sau a celor care insistă în adevăratele populisme de stînga într-un stat unde 70% (!!) dintre angajați lucrează la stat, și unde este urgent și vital nevoie de retragerea statului din economie! Iar echivocurile nu-i vor lămuri pe oamenii captivi acestei manipulări. Acolo trebuie (și trebuia timp de 25 de ani) să vă fie îndreptată atenția, dragi „tehnocrați” populiști, „apolitici” și „nedoctrinari”, către acești oameni, victime ale trecutului totalitar, inclusiv în mandatele de deputați sau miniștri ai educației: prin educarea valorilor democrației și a clarității morale ce te împiedică să „nu contează dacă ești pro-european sau pro-rus (politic vorbind)!”, prin interzicerea propagandei ruse care domină 80% (!!) din audiovizualul moldovenesc, și în general prin depășirea echivocurilor identitare, ce mențin R. Moldova în zona mediocrității moldoveniste anti-românești. V-ați ferit „tehnocrat” de asemenea dezbateri timp de 25 de ani. Și acum, în impas, – culmea! – tot soluții „tehnocrate” ne oferiți!

În schimb, ați înlăturat disciplina Istoria (implicit a Românilor) ca probă la Bacalaureat. Da pintru și ni trebu nouă să știm cine suntem? Ca să știm să degajăm adevăruri de bun simț despre noi, concluzii și soluții pertinente? Aș. Mai contează că în `40 a avut loc o ocupație sau o „eliberare” (operată de un regim totalitar)? Nu mai contează.

„Indiferent dacă sunteți pro-Rusia sau pro-Europa, de stînga sau de dreapta” veniți să dăm mîna împreună, într-o sinteză originală, moldovenească, între Gulag și civilizație!

P.S. Evident că acuma nu am să votez Dodon. Dar tendințele acestea ale „profesionalizării” politicului, ale „tehnocratizării” fățarnice le observ deja în Moldova. Să nu ziceți că nu v-am spus că riscați să cădeți din lacul dinozaurilor comuniști tip Voronin/Dodon în puțul „funcționarilor” veseli care se ocupă de eradicarea, neapărat „totală”, a sărăciei și corupției!

*Nu suntem nici de stînga, nici de dreapta, noi nu suntem de niciun fel

mamaliga(Foto: clickpoftabuna.ro)

Polonia și avortul. Precizări necesare.

Luni, au reînceput protestele în Polonia privind legalizarea avortului. Fără nici un motiv nou apărut. Preventiv. Dreptul femeii de a alege este considerat ”sfînt” de către cele care participă la astfel de acțiuni.

Și au perfectă dreptate. Numai că dreptul femeii de a alege se manifestă înainte de concepție. Alegerea liber consimțită a femeii de a concepe un copil sau de i se putea întîmpla să conceapă un copil este a ei și numai a ei. Aici intervine neînțelegerea, la timing. Odată ce copilul a fost conceput, nu mai este alegerea femeii ce face cu o altă viață, cu un alt organism care i se dezvoltă în pîntec. Mama și copilul sînt două entități distincte, copilul doar crește și se dezvoltă în interiorul organismului femeii pînă la naștere. Ca urmare strictă a acțiunilor ei. Așadar, dreptul de a alege nu este între viața și uciderea nenăscutului (nu se poate admite că azi, la ora 23:59 este ”un grup de celule”, iar peste nici un minut este un făt), ci implică responsabilitatea cu care o femeie alege ce și cu cine face înainte de concepție.

Acestea fiind zise, cum nu intenționez să abordez problema din punct de vedere moral, ci politico-social, încep cu o scurtă istorie.

Primii și cei mai asidui și mai mari promotori ai avortului au fost bolșevismul și hitlerismul. Prima țară din lume care a legalizat avortul a fost Rusia bolșevică, în 1920. Întreaga legislație europeană, la acea dată, proteja viața nenăscuților. Al doilea ”campion al civilizației morții” a fost Hitler. În scopul creării ”rasei perfecte”, a legalizat avortul copiilor germani cu defecte congenitale. După cucerirea țărilor din estul Europei, naziștii au dezvoltat un ”Plan Ost”, care prevedea contracepția și avortul. Cel mai ”bine” a sintetizat Martin Borman această problemă: „The duty of the Slavs is to work for us. The fertility of the Slavs is undesirable. Let them use condoms or do abortions – the more, the better. Education is dangerous.”

După al Doilea Război Mondial, țările comuniste au legalizat avortul în anii ’50, în timp ce în restul țărilor europene și în SUA, acest lucru s-a întîmplat abia la sfîrșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. Important de menționat că în România, unde avortul a fost interzis începînd cu anul 1966, acest lucru nu s-a făcut sub nici o formă din dragoste pentru viață, ci strict pentru a crește bazinul de forță de muncă. De altfel, la începutul anului 1990, s-a văzut foarte bine ”grija față de om” a comuniștilor față de copiii crescuți în orfelinate, ”grijă care va intra în istoria ororilor comunismului.

În Polonia, avortul a fost permis prima dată sub ocupația nazistă, pentru că, așa cum spunea Hitler: ”Avînd în vedere famiile numeroase ale populației indigene este foarte benefic pentru noi cazul în care fetele și femeile de acolo au multe avorturi”. A doua legalizare a avortului a avut loc sub dictatura comunistă, în 1956. Legea comunist-stalinistă a fost în vigoare pînă în 1993, cînd Seimul a votat Legea privind planificarea familială și protecția fătului uman. În ciuda faptului că viața începe în momentul concepției, fapt dovedit de nenumărate studii medicale, în Europa numai în Polonia, Irlanda și Malta există legislație care protejează viața copiilor nenăscuți. Aici trebuie precizată atitudinea europeană absolut schizoidă, care impune ca o condiție a aderării la UE abolirea pedepsei cu moartea, arătînd astfel, chipurile, respect față de ființa umană, dar permite avortul unor nenăscuți care nu au nici o vină.

În momentul de față, în Polonia avortul este interzis prin lege, cu trei excepții: viol, incest, stare de sănătate a copilului – malformații grave – sau pericolul pentru viața mamei.

Ce s-a întîmplat la începutul lunii octombrie? 

Un proiect de lege propus de o asociație, proiect sprijinit de 450 000 de semnături, care prevedea interzicerea totală a avortului, a inflamat spiritele pînă la marșul organizat atunci în Varșovia și încă cîteva orașe ale Poloniei.

De la bun început trebuie precizat că Polonia este o țară majoritar catolică, cu o perpsectivă pro-life, mai ales în rîndul tinerilor – 65% – de necrezut pentru alte părți ale continentului. Tineretul, în special, manifestă un puternic atașament față de Biserica Catolică, iar aceasta, și asta trebuie spus, a sprijinit orice inițiativă de interzicere a avortului prin lege, dar niciodată nu a pus problema sau nu a fost de acord cu pedeapsa cu închisoarea pentru femeile care recurg la această metodă.

Generația mai vîstnică, în schimb, trăiește o adevărată disonanță cognitivă, știind că pe vremea comuniștilor avortul era permis, iar acum nu. Multe femei care au făcut avorturi în anii aceia – și puteți vedea și în filmările de la manifestații, vîrsta participantelor nu este chiar tînără, sînt foarte multe femei care nu mai pot procrea – nu înțeleg cum atunci era posibil, iar acum nu. Sigur, mai este și povara păcatului personal, dar pentru asta există confesiunea. Numai că nu toată lumea apelează la biserică, așa că participarea masivă, mai ales a acestei categorii de vîrstă, la marșuri, era de așteptat.

La sfîrșitul lunii septembrie, la Seim au ajuns două proiecte de lege. Unul prevedea legalizarea avortului, ”Să salvăm femeile”, și celălalt, ”Stop avortului”, care cerea interzicerea lui, chiar și în cazurile menționate mai sus în care este permis, și care prevedea și pedepse pentru mamele care recurg la procedură.

De menționat că proiectul de lege ”Să sălvăm femeile” a fost promovat intens de o platformă media de stînga, criticatacul polonez, krytykapolityczna.pl. Barbara Nowacka, cea care l-a lansat, este fiica Izabelei Jaruga-Nowacka, fost deputat pe listele SLD și vicepremier pe vremea guvernării SLD (adică PSD-ul lor), care era mare activistă feministă, anticlericală, gay rights, și a murit în avionul de la Smolensk, și nepoata lui Witold Nowacki, un nume cunoscut în elita comunistă de dinainte de 1989.

Momentul declanșării isteriei a fost cel în care proiectul stîngii a fost respins din start, în vreme ce celălalt trecuse către comisie, după prima citire. Moment în care, văzînd amploarea nu numai a protestelor de stradă, dar și reacția de condamnare dură a Comisiei Europene, deși proiectul nici măcar nu ajunsese la vot în plen, Kaczynski a luat decizia ca la a doua citire reprezentanții PiS să nu o sprijine. Kaczynski a considerat că proiectul care prevedea pedeapsa pentru femeile care avortează punea, de fapt, în pericol cauza pro-life, riscîndu-se să se ajungă și la abolirea interdicțiilor actuale din lege. Așa că cine a votat pentru? Stînga, exact. Decepționată și luată pe neașteptate de mișcarea președintelui, a votat împotriva propriilor solicitări.

Și aici avem de-a face cu prima din minciunile care s-au spus, și anume că PiS, partidul conservator, de guvernămînt, împreună cu Biserica ar fi propus eliminarea avortului indiferent de situație. Nu! Inițiativa legislativă a aparținut, așa cum am spus deja, unei asociații, iar partidul de guvernămînt a fost cel care a făcut ca proiectul de lege să fie retras.

A doua minciună propagată pe rețeaua MSM a fost că Biserica Catolică este de acord cu încarcerarea mamelor care ar face avort. Fals, Biserica s-a opus de la bun început acestei pedepse. 

Și a treia, că avortul va fi interzis chiar și atunci cînd viața mamei ar fi în pericol. Nimic mai neadevărat, nimeni nu a susținut așa ceva. 

Protestul în sine, adunînd mai mult femei din categoria de vîrstă care nu mai poate procrea, a avut, dincolo de fotografiile și filmele care îi prezintă numai aspectul frumos, înălțător, militant, a avut, din păcate, momente mult mai puțin plăcute. Cum ar fi atacarea polițiștilor care le asigurau buna desfășurare a protestului, în care s-a aruncat cu petarde și pietre, la Poznan, mesaje eugenice rostite clar, fără ocolișuri, slogane murdare și blasfemii, dar a avut și reale momente vesele, de prostie, sau de trezire, cînd unele participante au realizat cu ce s-au raliat. O cunoscută actriță care a participat la protest a citit mai apoi textul proiectului de lege, a ieșit public și a declarat că-i pare rău că și-a manifestat susținerea, alegîndu-se din partea protestatarelor cu o ploaie de zoaie, de nici Vistula n-o mai spală, iar o deputată a Partidului Nowoczesna a strigat ”Jos dictatura femeilor” și a fost aplaudată.

Black Protests au mobilizat aproape toată opoziția, aceea care pierde în continuare teren în Polonia, și au fost, ca mai toate manifestările de stînga, sinistre ca imagine și mesaje. Femeile de vîrsta a doua și a treia au participat din principiu, nu pentru că ar mai putea avea copii. O revărsare de ură și vulgaritate la adresa Bisericii a fost clar remarcată și, alături de culoarea protestului, neagră, a lăsat impresia unei adunări de vrăjitoare furioase. Cîteva milioane anunțate de presă, în realitate 20 000 la Varșovia și alte 10 000 în țară.

Stînga va profita și distorsiona în continuare orice mișcare de protest, cu atît mai mult cu cît conservatorii au susținere în rîndul tinerilor, și odată cu lansarea de către aceștia a programului ”Family500plus” prin care se acordă fiecărei familii cu mai mulți copii 500 zloți pe lună pentru fiecare, începînd de la al doilea copil, ceea ce înseamnă nu numai încurajarea cuplurilor de a avea copii, dar și o viață mai bună pentru cei care îi au deja.

O particularitate a societății poloneze o reprezintă faptul că cu cît organismele europene se arată mai scandalizate de anumite măsuri ale guvernului actual, cu atît mai mult populația își arată atașamentul față de conservatorii polonezi. Și asta pentru simplul motiv că viața lor a devenit mai bună sub guvernarea acestora. Ceea ce nu înseamnă că va fi scutită de manifestații și proteste, cu atît mai mult cu cît stînga este încurajată de birocrația și așa zisa corectitudine politică europeană, pentru care conservatorismul societății poloneze înseamnă oglinda în care nu vor să privească și contrariul celor susținute de ei.

Reluarea protestului, în lipsa unui nou motiv, luni, dovedește din plin că stînga nu se lasă, ba mai mult, exploatează mediatic absolut orice subiect, chiar și cînd acesta este epuizat.

PS: Articol realizat cu ajutorul dr. Anca Maria Cernea, căreia îi mulțumesc pentru documentația pusă la dispoziție.

poland-black-protest

(Foto: wpolityce.pl)

Unirea, între mizantropie și Stegarul Dac

1. În legătură cu marșul care a avut loc în această sîmbătă la București, încă de la bun început trebuie spus că nimeni nu poate să conteste legitimitatea unei mișcări sau a unor proteste care cer unirea Republicii Moldova cu România. La fel, cerința de a transforma unirea în proiect de țară e una legitimă, atîta vreme cît este exprimată pașnic și civilizat.

2. În același timp, scopul nu scuză mijloacele, atunci cînd mijloacele pot compromite iremediabil scopul. În două planuri:

cel al violenței stradale – nu te iei la harță cu jandarmii, dacă acel traseu nu a fost negociat (deși, așa cum s-a remarcat pe bună dreptate în ultimele zile, jandarmeria a știut să fie indulgentă altădată cu protestele unițisalvăm, dar nu este treaba unioniștilor să comenteze acest aparent tratament preferențial aplicat de Jandarmerie, treaba unioniștilor este să nu provoace controversă inutilă).

cel al alianței de conjunctură cu partide și personaje indecente ale scenei politice românești: nu cred în ideea că unirea se face cu oricine. Că un eventual proces unionist și rezultatele lui îi vor îngloba și pe unii și pe alții la grămadă, e una. Că îi permiți lui Ghiță și PRU să călărească ideea, e alta. Nu, mișcarea nu are nevoie de ei. Și e treaba liderilor mișcării să se delimiteze de ei. Dacă nu cumva sunt mînă-n mînă, ceea ce ar fi foarte grav, avînd în vedere profilul penal și rusesc al lui Ghiță și PRU. Este absolut legitim să ceri unirea, chiar să ceri partidelor politice să-și includă unirea în program, dar acest lucru îl ceri și îl negociezi cu partide inevitabil imperfecte, dar decente. Nu o faci cu penali și dubioși. Și asta pentru că:

3. Unirea nu trebuie niciodată dar niciodată opusă temei luptei anticorupție. Din simplul și elementarul motiv că în momentul în care te asociezi cu corupți (sau îi lași tacit să se asocieze cu tine) compromiți și subminezi, dincolo de argumentul istoric și identitar, PRINCIPALUL ARGUMENT PRACTIC al unioniștilor din Republica Moldova: unirea ca instrument anti-corupție, în condițiile în care unioniștii de la Chișinău sunt acei oameni lucizi dar disperați, care nu întrevăd niciun potențial intern de reformă în republică, și mizează pe unire ca pe o formă de revoluție reformatoare. Așadar, unirea și anti-corupția sunt obligatoriu convergente. Repet: mai ales în argumentarul nostru, al celor de la Chișinău. Unirea este pentru Republica Moldova ceea ce integrarea europeană a fost pentru România: nu șansa (în sens probabil), ci unica posibilitate de reformă și luptă anti-corupție! E un proiect prea serios, pentru a fi abandonat lui Ghiță sau PRU. Or, tocmai din acest punct de vedere, doar unirea înseamnă anticorupție (la Chișinău), și doar anticorupția poate servi unirii (la București). Mircea Cozma ot Prahova și Ghiță nu fac unirea. La fel cum stupizii de la Chișinău, care umblă cu statalitatea de veacuri a Moldovei, nu se luptă cu corupția. Pentru că nici unii, nici alții nu sunt capabili nici de una, nici de alta. Dacă zicem că unirea e IDEAL, atunci idealul nu se realizează cu penali și oameni de nimica.

4. Apropo de abandonarea temei unirii marginalilor, dubioșilor și corupților. Efectul de politizare și parazitare a temei unirii este inevitabil. Dar buboiul s-a umflat din alt motiv: la București, atît clasa politică, cît și (îmi pare rău s-o spun) națiunea română în ansamblul ei au crezut că dacă ignoră Republica Moldova, această problemă nu există. Că dacă națiunea română se preface că nu o interesează Republica Moldova și/sau unirea, aceste chestiuni nu o privesc. Ghinion. Ceea ce s-a întîmplat weekendul acesta la București arată că subiectul Republica Moldova și unirea vă privește și pe voi, cei din România, și că subiectul are potențial (nu e nici de bine, nici de rău – doar constat) de a răsturna Cabinete și/sau de a forța demisii ministeriale (nici nu mai contează cum și de ce – pur și simplu e posibil). Ce dovedește acest lucru? Că suntem același popor, aceeași națiune (și aici nici măcar nu mă exprim în termeni sentimentali, ci strict tehnici): ce se întîmplă la voi (ce zice, face, sau tace un președinte, un prim-ministru, etc) are impact la Chișinău; ce se întîmplă la noi, și cu noi, vă poate afecta la București. S-a văzut. Pentru că:

5. N-o să vă vină să credeți, dar peste Prut locuiesc oameni care se consideră români:
– e adevărat, nu majoritatea. Dar o bună parte. Mulți. Destul de mulți. Cine sunt marii penali la Chișinău? Comuniștii și ramificațiile lor. Și voi vă luptați în România cu un electoral PSD consistent. La noi, problemei corupției i se suprapune problema identitară: la Chișinău a fi român e deja o garanție minimală că nu votezi comuniști. Așadar, unioniștii sunt cei care trag Republica Moldova spre normalitate. Lucrurile se leagă și a le relua nu e niciodată redundant: românul în Republica Moldova e moldoveanul care a ieșit teafăr la cap din comunism. Pentru că a înțeles și a respins ocupația sovietică și respectiv manipularea identitară confecționată de URSS (moldoveni =/=romani). Respingerea acestei manipulări comportă următoarea consecința logică:
– acești oameni (șocant!) consideră România țara lor. Nu o țară oarecare, vecină și prietenă. Ci patria lor! Este ceva față de care trebuie să se arate înțelegere, respect și decență. Respectiv, nu se poate abandona patriotismul (pe motiv că e desuet, că nu ne place, că ne-am plictisit, etc) Stegarului Dac. Nu se rezolvă problema, abandonînd-o PRU-ului și altor țăcăniți, și complăcîndu-vă la București în mizantropie și cinism. Ce s-a întîmplat zilele astea arată că națiunea română se confruntă cu o problemă – aceeași problemă, veche de 200 de ani, a CHESTIUNII BASARABIEI, și care nu a fost rezolvată după căderea Uniunii Sovietice. Va trebui să i se dea o rezolvare în următorii ani, pentru că la Chișinău nu se calmează nimeni. Greul abia începe. Deoarece:

6. Perspectivele de integrare europeană ale Republicii Moldova au devenit, pe fundalul crizelor regionale, internaționale și ce mai doriți dumneavoastră, RIDICOLE. Națiunea română, în ansamblul ei, nu doar la Chișinău, trebuie să înceapă să înțeleagă lucrul acesta, și să reflecteze la felul în care va trebui rezolvată problema. Fără ca unionismul în sine să fie obligatoriu, tema unirii ca atare nu mai e, din păcate sau din fericire, opțională! Nu poate fi ignorată.

7. Ce trebuie făcut:
La București, să se înțeleagă că dacă n-o să-și asume chestiunea unirii voci decente, o să și-o asume PRU cu Ghiță și Stegarul Dac. Și o vor specula tot împotriva intereselor poporului român. Primul pas: izolarea marginalilor prin asumarea temei de cît mai mulți oameni decenți, sau măcar prin conștientizarea problemei. Deci marșul de sîmbăta asta, cu toată controversa, nu a avut nici pe departe un obiectiv stupid.
La Chișinău, Maia și compania să nu ne mai prostească cu iluzii. Și poze electorale cu Merkel și Juncker. Știm că nu ne integrăm în UE. Știm că nu se face primăvară cu partiduțul bine dichisit al Maiei, care și-a găsit rapid cei mai mari susținători la București în bicicliștii de la USR, altă speranță „non-ideologică” și care nu pricepe nimic din geopolitică. Fix ca Maia.

Și îndeobște, cine a zis că cei cu care se pozează ea pe la Bruxelles pricep ceva din ce se întîmplă? Nu e o poziție antioccidentală ce spun eu. Bruxelles-ul nu înțelege, nu acceptă și ne-a obișnuit cu ridiculizarea argumentelor identitare, care țin de o zonă mai puțin aparentă a existenței noastre: nu trăim stupid doar pentru a ne satisface niște nevoi materiale. Pentru că, pînă la urmă, și bunăstarea asta europeană depinde de un spectru în care se suprapun istorie, identitate, trecut, patrii, comunități, structuri, reflexe. Alteori drame și tragedii istorice. Așa cum s-au întîmplat în Basarabia. Unde, în momentul de față, doar unirea mai înseamnă anti-corupție. De fapt, a însemnat dintotdeauna. Pentru că nu te lupți cu corupția împreună cu foști nomenklaturiști sovietici, cum îi găsești prin PD, PLDM, PSRM și alte partide moldoveniste sau de-a dreptul pro-ruse de la Chișinău. Asta nu pricepe Juncker et ali în privința estului Europei. Iar dacă Maia e așa necompromisă și ireproșabilă, și-ar putea împrumuta imaginea anti-corupție ideii unirii: cei 30% de unioniști declarați în sondaje o vor susține și o vor propulsa cu multe mandate în Parlamentul de la Chișinău. Nu, ea preferă să joace cartea stupidă a „reformei” și „luptei cu corupția” în afara subiectului unirii și a posibilității integrării europene, frustrînd așteptările celor de la Chișinău care nu (mai) credem în povești. Nici UE, nici Unire. Asta e „promisiunea” ei.

Cînd integrarea europeană e o iluzie, unirea devine unicul proiect fezabil pentru Basarabia.
Suntem o națiune. Avem o problemă. Nu există eschivare. Despre asta este vorba.

mars-basarabia(Foto: cotidianul.ro)

Miza alegerilor parlamentare

Alegerile parlamentare din decembrie sînt și despre noi, dar mai ales despre ei. Nimic nou pînă aici, cînd au fost, cu mici excepții, în mod real, despre noi?!

Nota de absolută particularitate, pentru prima dată după decembrie 1989, nici unul din partidele mari, PNL și PSD, nu intră în alegeri cu propunere de premier și nici cu un program serios și coerent de guvernare. PSD din cauză de cercetări penale, PNL din aceeași cauză a propriei incapacități de a crește, promova și susține oameni pregătiți pentru o funcție atît de importantă în stat, din aceeași impotență organizatorică, lipsă de viziune și mentalitate de clan.

Avem, în schimb, același prim-ministru de pînă acum, Dacian Cioloș. Obligat de propriile-i reguli să nu candideze fără a vacanta funcția, domnul Cioloș a ales varianta tehnopoliticianului.

Mai precis, la presiunea președintelui – cel puțin aparent – și mai ales a PNL-ului, a încropit o platformă cu zece principii, de stînga și generaliste, un soi de compunere de bune intenții, la care să adere cine dorește din partidele înscrise în cursa electorală. PNL și USR și-au anunțat imediat susținerea, nu și PSD.

Ce se va întîmpla de fapt?

Raluca Boboc sintetizează pe Facebook:

Gorghiu, Cioloș și guvernul PNL-PSD

Gorghiu, Cioloș și guvernul PNL-PSD

Cioloș declara ieri, în interviul Hotnews, că nu se vede într-un guvern cu PSD – ceea ce înseamnă cu nu exclude totuși această variantă.

Alina Gorghiu declară astăzi că, în cazul în care PNL nu reușește să facă majoritatea după alegeri, aceasta își va da demisia din fruntea partidului.

Ce scenariu prefigurează cele două declarații:

– PNL nu reușește să stângă o majoritatea după alegeri care să-l propună pe Cioloș premier.

– Alina Gorghiu, conform declarației dată azi, își va da demisia de la conducerea PNL.

– Cioloș preia partidul și este desemnat ca premier într-un guvern PNL – PSD

Aceasta este schema. Și atunci, de ce mai are nevoie PNL de USR? Pentru asigurarea liniștii prezidențiale și guvernamentale, prin aducerea în sistem, culmea, a partidului declarat anti-sistem, întru realegerea președintelui pentru încă un mandat la Cotroceni. Și pentru ca societatea civilă să aibă impresia, prin cei care consideră că o reprezintă, că face parte din politica mare, iar reprezentanții aleși să aibă și ei un loc de muncă bine plătit și cu toate celelalte avantaje care decurg din funcția de parlamentar.

Fair enough pînă aici. Serviciu contra serviciu.

Dar de ce USR?

Numai pentru că s-a impus, în lipsa oricărei alte opțiuni viabile și valide, ca singurul partid creat recent? Numai pentru că toate încercările dreptei de coagulare într-un partid s-au soldat cu eșecuri majore?

Nu. Pentru că cel mai mare succes al defunctei USL, împărțită acum în PNL și PSD, a fost și este acapararea societății civile. Începînd cu ianuarie 2012, dacă nu cumva mai devreme, avînd în vedere implicarea președintelui USR, Nicușor Dan, în susținerea lui Mircea Geoană la președinția României, în 2009. Mișcarea a fost, așadar, calculată de mult și evoluția ei întreținută cu mare grijă. USL și-a asigurat și partid util parlamentar, la nevoie, și societate civilă în același timp.

Argumente și semne de întrebare.

1) ‘Lăsând gluma la o parte vă invit să nu credeți că Uniunea Salvați România este împotriva unei propuneri utile comunității indiferent de la care partid politic vine aceasta. Totodată vreau să îl întreb pe primarul Tudorache dacă numirile abuzive și contractele pentru pază la Piața Amzei în valoare de 16.000 euro pe lună sau rectificările bugetare făcute peste noapte sunt niște realizări tipice PSD?’ – Clotilde Armand, Facebook

De reținut: ‘vă invit să nu credeți că Uniunea SalvațiRomânia este împotriva unei propuneri utile comunității INDIFERENT DE LA CARE PARTID POLITIC VINE ACEASTA’. Revenim la schema Ralucăi Boboc și observăm că, sub masca celor mai bune intenții, PNL și PSD se pregătesc de guvernare. Nimic nou, cele două partide au mai guvernat și pînă acum, sub sigla USL. 

2) Președintele și-a exprimat dorința ca România să facă parte din nucleul dur al UE, chiar acum, cînd majoritatea guvernelor și țărilor serioase chestionează nu numai gestionarea absolut halucinantă a crizei migranților de către acest nucleu, ci chiar viitorul Uniunii. Acum, după Brexit. Și, în plus, scandalizează o populație românească majoritar ortodoxă, plus celelalte culte creștine, numindu-le, în cel mai fericit caz neinspirat, ‘fanatice’. Aceasta este stînga clar, fără urmă de îndoială, avînd în vedere și atacurile din ce în ce mai dese și mai virulente nu numai la adresa BOR, ci la adresa tuturor creștinilor de aici.

3) Anticorupția este elementul cheie al acestor alegeri, susținut atît de PNL, cît și de USR. Nu și de PSD, în ciuda faptului că trei ani, pe vremea prim-ministeriatului lui Victor Ponta, instituția a funcționat absolut normal. Ce ar putea determina, în acest caz, o notă de subsol a funcționării unui stat, o instituție cu atîția ani de activitate în urmă și cu rezultate spectaculoase, ni se spune, să devină principala temă de campanie?

3.a) Fapte diverse.

Teza de doctorat a șefei DNA, procuror Laura Codruța Kovesi, a fost deja verificată la Universitatea de Vest, cu softul antiplagiat, dar rezultatul verificării rămîne deocamdată secret, pînă la întrunirea CEN-ului universității. Tot ca fapt divers, Marilen Pîrtea, rectorul acestei universități, deschide lista de candidați PNL pentru alegerile din această iarnă. Și din aceeași categorie, din stufoasa și aproape incredibila afacere Black Cube, pe surse aflăm că un potențial beneficiar ar fi chiar președintele țării.

Concluzii.

Ghiță, autodenunțătorul în cazul de posibil plagiat Kovesi, nu este omul lui Băsescu, oricîte speculații s-ar face. Ponta nu mai este prim-ministru, nu mai contează, a mai rămas unul singur care nu renunță. Guess who. Și de ce toate tunurile sînt pe el.

Toată forfota actuală, toată zbaterea nebună a celor care au umplut, în 2014, ‘hăul de potențial’ de pe internet, și toată mass media nu sînt angrenate în lupta care ar fi firesc să se ducă acum, PSD vs PNL, ci în alta și pentru un singur lucru: PMP să nu intre în parlament.

Asta este miza, pe lîngă a fiecăruia, personală. Toți foști crinantoneștii și parțial mirceageoanii anilor și alegerilor trecute au fost activați de ‘suflul nou, curățenia, educație, europenismul și bunul simțul’ de atunci.

Se mai încearcă și acreditarea ideii absolut demente că PSD ar reprezenta conservatorismul românesc actual, cînd PSD nu face altceva decît să profite de absența dreptei și să-i preia toate temele.

Asta e tot. Băsescu, după părerea mea, mai bine ar candida în Republica Moldova, avînd în vedere că acum este definitivă obținerea cetățeniei și ținînd cont de experiența și agenda avute pe vremea președinției sale.
Dar PMP, cu sau fără Băsescu, le poate strica toate socotelile în parlament oamenilor ‘frumoși și deosebiți’, și asta e singura miză. USL vrea să conducă alternativ, așa cum a spus Ponta acum niște ani, bătălia se dă pe fiecare picior de fotoliu parlamentar. De ce ar avea nevoie PSD de PMP, în condițiile în care are deja partid posibil parlamentar, și anume USR?

Acapararea întregii puteri de către cele două mari partide foste USL, cu sateliții lor, și îndepărtarea cu orice chip de posibilitatea intrării în parlament a PMP, partidul creat în jurul fostului președinte Traian Băsescu, este și dorința PNL, și a PSD, exprimată repetat în urmă cu cîțiva ani. Și pentru asta s-au mobilizat tone de ură, de minciuni prezentate drept adevăruri absolute, de suspiciuni aberante cum nu am mai văzut în perioada post-decembristă românească.

Dacă vă împacăți cu situația, să avem numai stînga, să guverneze numai stînga – stînga dură și stînga soft – dar repet, numai stînga, e opțiunea fiecăruia. Dacă nu, știți ce aveți de făcut.

În ce mă privește, lucrurile sînt extrem de simple: voi vota cu candidatul sau cu partidul care îmi garantează că prima măsură luată de nou alesul parlament va fi loc de fumat ÎN interiorul localurilor, pentru că este o cruntă umilință și bătaie de joc ce se întîmplă acum. Deopotrivă îndreptate împotriva libertății patronilor de localuri de a alege ce fac cu afacerea lor, cît și împotriva fumătorilor. Pentru că ‘fanatismul’ trebuie combătut în lumea aseptică, rece și ‘corectă’ a funcționărimii europene de partid și de stat.

PS: Elena Udrea nu este un subiect pentru mine, nici nu o pomenesc, de altfel, decît atunci cînd în justiție devine prea evident ce se întîmplă. Consider, ca și acum doi ani, că introducerea și sprijinirea ei în campania pentru președinția țării au fost cele mai mari, mai grave și de-a dreptul impardonabile mișcări ale fostului președinte.

vot

 

 

Apocalipsa dupa LCK

La 1 iulie 2015, cînd Gabriel Oprea era Ministru al Afacerilor Interne și premier interimar, riding high, carevasăzică, în presă apărea, sub semnătura Emiliei Șercan, prima analiză serioasă a tezei de doctorat a susnumitului. ”Exclusiv Gabriel Oprea, primul autor de plagiat muncit cu ”copy paste”, ”cut” și alte metode”. Trei zile mai tîrziu, ca fapt divers, Oprea suplimenta cu 50 numărul procurorilor DNA, dînd curs solicitării din februarie același an, a șefei DNA, Laura Codruța Kovesi.

Timp de un an și trei luni de atunci, Emilia Șercan a continuat demascarea tezelor de doctorat plagiate ale lui Onțanu, Licu, Stănișoară, Tobă, Negoiță și alții. A devenit eroina noastră, a tuturor, cea căreia îi așteptam cu înfrigurare și o nedisimulată satisfacție articolele, aflată de partea bună a forței, evident, care mușcă nemilos din dușmani, se luptă cu hidra din minister și care voia, ca orice om normal – sper, că acum nu mai sigură – ca lumea academică românească să se curețe de impostura și parazitismul de care, din cîte se văd, e copleșită, meritul să primeze și să fie singurul criteriu al acordării de titluri universitare.

Ca în sport, una muncea, restul făceam galerie. Dar era a noastră! Pînă ieri, cînd un mitocan a găsit cu cale să sugereze că nu ar fi dezinteresată în demersurile ei și, mai grav, ”asta dacă nu vorbim de manipulare grosieră”.

Scuze, Cristi Câmpeanu*, dar așa te-ai comportat. Iar eu, aflată în locul Emiliei, nu aș ezita să te dau în judecată.

Revenind, de ce a devenit Emilia Șercan subiect de discuție aprinsă și, mai ales, brusc negativ? Pentru că s-a atins de ”scumpa noastră”! Ori așa ceva nu se face! Totul pînă la ai noștri, totul pînă la victorie!

Care victorie, a cui victorie? A dreptății, a adevărului cumva? Nu, pînă la victoria noastră asupra lor. Că așa se înțeleg la noi principiile, așa se discută despre justiție și adevăr și, mai ales, dacă toate acestea trebuiau să poarte un nume, ele se numesc LCK. Te apropii cu un articol-analiză la apărarea pe care LCK o invocă, nu cu un articol în care să îi analizezi teza, ești dușmanul binelui, al frumosului și al adevărului, ești vîndut! Mai contează ce ai scris înainte, că au căzut între timp Ponta, Oprea, Tobă și alții? Evident că nu, asta-i întrebare?! Dar cine mai știe astea acum, cînd toată lumea nu mai prididește în sofisme și fente logice, doar-doar o ieși basma curată partea noastră, aia bună, cu ”scumpa” în frunte?

Și dacă ar fi fost un singur măgar – scuze din nou, Cristi, dar asta ai fost – ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Dar nu, discuția se reia și acum avem chiar noutăți. Teoria riscului, a certitudinii/incertitudinii, a probabilităților, divergențe analitice și cîte și mai cîte calcule superioare și complicate care să demonstreze, în final, că tot noi avem dreptate, noi, cei buni, cei frumoși și cei adevărați. La pușcărie cu canaliile, nu ne interesează nimic pînă cînd frontul ăstora va fi nimicit, nu are importanță cum și cu cine, important e să îi ia și să nu-i mai vedem niciodată în fața ochilor noștri, care nu îi mai suportă.

Măi oameni buni, reveniți-vă! Poate vă ajută fotografia asta:

psd-pitesti(Foto: gandul.info)

Și ei credeau că au dreptate. Și ei operau cu aceleași jumătăți de măsură ca și voi. Puneți capetele voastre în ce loc vreți în poza asta și poate e și mai clar. Care e diferența dintre ei și voi? Ei au fost dovediți în justiție ca penali. Unii din ei. Atît. Dar modalitatea de operare, de front comun să dovedim dușmanul e aceeași.

Problema LCK este mult prea departe de a fi așa gravă, posibil să nici nu fie. Asta și voiam eu, de exemplu, să nu fie, în urma analizei CNATDCU, și să-i dea în cap cu ea lui Ghiță. Problema ei e că are aceeași hîrtie, de peste 4 ani, eliberată de aceiași oameni care i-au dat același verdict ca și lui Ponta. Problema e că Ponta nu mai e doctor, dar LCK da. Problema e că teza ei de doctorat nici nu mai poate fi evaluată de CNATDCU. Pentru că a venit Senatul și, salvator, i-a hotărît acestui consiliu rolul peștelui de pe televizor. Exact acum, ce coincidență! Dar e bine, e foarte bine,  LCK va defila în continuare cu verdictul de neplagiat dat la numai o săptămînă distanță, în 2012, de aceeași comisie și de aceiași oameni, repet. Care oameni zic azi așa, mîine altfel, ce mai contează?!

Sigur, voi nu trebuie să vă uitați nici pe alte prostii, cum ar fi articolul acesta ”Lepădarea de 2012: oamenii PSD care au judecat tezele lui Kovesi și a lui Ponta, voi nu trebuie să vă puneți întrebări, să dubitați și să vă dubitați, voi nu, canaliile la pușcărie, că știm noi că sînt canalii și astea nu pot să spună niciodată adevărul, că să dovedim întîi Sistemul – dar poate sînt două și se mai bat din cînd în cînd între ele, că cîr, că mîr, că premii, ambasade străine și laudele din partea lor, că, în final, marea spaimă: dacă pică DNA-ul?

De fapt, asta e problema, și e a voastră. Dacă pică DNA-ul. Și nu e frica normală, mecanism de supraviețuire, aia care nu te lasă să vezi dacă poți zbura de la etaju’ 10 sau dacă ai capul mai tare decît vagonul de metrou, e frica patologică. Cea în numele căreia nu mai contează nimic, și în numele căreia ați construi cele mai sofisticate teorii, numai să nu se întîmple nenorocirea.

Nenorocirea e că nu aveți încredere în justiție, nu aveți încredere în DNA, că ar putea rezista – deși 3 ani și jumătate cu Ponta premier nu a pățit nimic – nu aveți încredere în nimeni și nimic și de asta vă agățați cu disperare de un nume, de un om. Și de asta sînteți acum capabili să sacrificați și sistemul academic, numai și numai să-i aresteze pe Ghiță, pe Liță și pe cine o mai fi. Frica voastră e mai înspăimîntătoare decît orice, pentru că nu dați credit unei instituții, dar dați unei persoane. De care ne vom ocupa cîndva, acum să ne vedem scăpați de ăștia, nu?

Cînd ne vom ocupa? Cînd va fi prea tîrziu? Cînd se va termina lupta anti-corupție și ne vom putea ocupa și de altceva? Dar se va termina vreodată, încurajată irațional de către voi? Sper că mai știți cum s-au instalat sistemele totalitare, exact așa, dînd puteri unor oameni, no matter who, what, when or why, lasă că vedem noi pe urmă ce facem cu ei, care oameni au format o rețea, care rețea a pus stăpînire pe o țară și așa mai departe, cale de zeci de ani bune.

Sistemele totalitare, absolut toate, s-au bazat pe frică. Pe frica patologică. Tratați-vă cît nu e prea tîrziu. Cei din poza de mai sus n-au rezistat, voi puteți.

PS: Dacă tot e Ghiță ultima lichea și ambasada SUA etalonul corectitudinii, nu vreți voi să întrebați ce fac ei, americanii, cînd un condamnat la 300 și ceva de ani de închisoare, pentru omor multiplu, calificat, denunță o crimă în închisoare? Ca să știm și despre ce vorbim.

PPS: A mai fost valul ăsta de apocalipsă care ne pîndea după colț, cînd a plecat Morar de la conducerea instituției. Instituția funcționează, ba bine mersi chiar, so care-i treaba?!? În afară de a jigni și oamenii care lucrează acolo?

Dar nu! Pînă la moarte, cu teorii, riscuri și probabilități, numai așa, că nenorocitu’ rîde, că nenorocitu’ face, dar NICI O CLIPĂ SĂ NU VĂ GÎNDIȚI CĂ NENOROCITU’ nu rîde de voi sau de noi, ci de ea.
Așa se pune problema.

Oameni buni, ieșiți din logica fricii și a apocalipsei, nu poți decît cu adevărul dovedi minciuna.
Discuția de pe Facebook, aici.

*campeanu