”O teroare morală, un coșmar de revenire a stalinismului”

Am participat ieri la două sesiuni de lansare carte, la Bookfest 2017: ”America la răscruce. Un dialog transatlantic”, de Martin S. Martin și Cristian Pătrășconiu, și ”Proștii Europei. Cum se sinucid civilizațiile”, de Traian Radu Ungureanu. 

Între copii care plîngeau în cărucioare și floarea cea vestită a presei românești, am avut bucuria să ascult nu numai autorii, dar și oameni de o mare finețe intelectuală, ca Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. O adunare a oamenilor care realizează pericolul în care ne aflăm, ori în care ne-am aflat, îmi place să cred, pînă la alegerea, total neprevăzută de către stînga mondială, a lui Donald Trump la Casa Albă. 

O bucurie pe care sper să o mai am, să o mai avem în viitor, în ciuda pesimismului transmis de titlurile cărților. O bucurie cu atît mai mare cu cît mi-au fost confirmate toate grijile, îndoielile și neliniștile ultimilor ani, cînd corectitudinea politică a început să facă ravagii și la noi. 

Pornit ca un lucru de bun simț, ca ceva firesc pentru oamenii bine crescuți, fenomenul corectitudinii politice a ajuns să ne urmărească pas cu pas, ca o boală de care nu putem scăpa. Nu este cancerul societățiii actuale, este un simptom numai al aceluiași cancer care este comunismul, indiferent de forma de prezentare. 

Este aproape surprinzător cum oameni care condamnă în termeni clari și fără echivoc această plagă a societăților moderne nu sînt în stare să-i identifice simptomele. Este răvășitor cum oameni oripilați de ororile comunismului nu sînt capabili să vadă în această plagă germenii restrictivi și consecințele lor absolut năucitoare asupra altora și asupra civilizației însăși. Este absolut bulversant ca oameni care au studiat istoria să nu știe cu cine începe epurarea, exact cu agenții de influență ai acestor simptome, și să se lase folosiți, utilizați într-un mod absolut nepermis pentru condiția umană. Este o sinucidere, aș spune, fără să fi citit cartea încă, a celor care propagă această aberație, în primul rînd, apoi ne atrag și pe noi în acest cerc infernal al sinuciderii colective. 

Psiho-sociologic, aceasta este o boală. O boală societală cu o virulență a contaminării din ce în ce mai mare, pe măsură ce afectează, culmea, creierele – și aici nu mă refer la indivizi, ci la instituții de învățămînt superior – din lumea largă și ne determină să ne refugiem în grupuri mici, împreună cu oamenii care gîndesc ca noi. 

Este exact ce nu trebuie să facem acum. Să cedăm teren unei boli pe cale să acapareze întreg organismul numit lume liberă. Să tăcem, să ne adunăm din ce în ce mai puțini, din ce în ce mai speriați, în grupurile noastre. Este momentul contraatacului realizat cu bună credință, ÎN spiritul valorilor în care în care credem, în spiritul valorilor pe care Europa și SUA au fost fondate.

Poate nu toți sîntem conștienți, dar avem de dus o luptă. Nu ne-am ales-o, dar acum sîntem obligați să o ducem. Lupta este cu atît mai grea și cu atît mai perfidă cu cît, uneori, focurile de armă se strecoară abia perceptibil odată cu cuvintele din gura celui mai bun prieten. 

Horia Roman Patapievici, ieri, la lansarea cărții ”Proștii Europei, de Traian Radu Ungureanu:

Ilustrând perfect butada aceea teologică, care spune că cea mai mare ispravă a diavolului este să-i convingă pe oameni că nu există, la fel procedează și corecții politici. Partida asta, în momentul în care vei expune chestiunea, cu o privire candidă, deschisă, pentru că, nu-i așa, ei sunt foarte ‘open minded’, ei vor spune ‘Dar nu e adevărat! Pur și simplu nu este adevărat!’ În momentul în care vei aduce argumente vor spune ‘Nooo… E o interpretare tendențioasă! În realitate…’ Și-ți vor spune cum stau lucrurile ‘în realitate’. Suntem cumva ca într-un coșmar de revenire a stalinismului fără NKVD și fără teroarea care, în anii ’50, a reglat pe veci chestiunea cine are dreptul să deschidă gura și cine poate vorbi. Cumva, în absența terorii fizice a apărut o teroare care este morală și care este teama justificată a omului civilizat de a fi eliminat din lumea civilizată

Prin această apartenență te identifici cu o comunitate de destin. Ei bine, când ești rupt de ea, prin stigmatizare, ești rasist, ești islamofob, ești împotriva progresului ș.a.m.d. Este o lovitură puternică. Ca să nu mai spun că (…) sancțiunile există și excluderea nu este doar morală, este o excludere care antrenează toate, toate compartimentele vieții, până la acel existențial suprem.”

Bunăoară, chestiunea care stă în centrul lumii de astăzi și a cărții lui Traian Ungureanu care este problema terorismului musulman, islamic, care se revendică dintr-o interpretare a Coranului și a tradiției, o interpretare care, din păcate, nu este periferică pentru că majoritățile nu o resping, iar atunci când ‘radicalizații’ — cum se numesc astăzi — își termină treaba, găsesc întotdeauna un consens, o scuză sau un adăpost în majoritățile care, nu-i așa, corect politic este să le distingi cu grijă de extremiștii care fac rele. În momentul în care critici aceste lucruri, stigmatul este pregătit, ești islamofob, ești rasist. (…) Dar, în momentul în care eticheta de rasist este folosită pentru a te stigmatiza, a te elimina și a-ți închide gura pur și simplu cu o cenzură care-i foarte subtilă și care s-a insinuat în universități, în presă, în lumea politică astfel încât agenda este fixată de tabuurile corectitudinii politice, în acest moment vedem potențialul devastator pentru libertatea cuvântului și pentru modul în care civilizația occidentală a construit noțiunea de civilizație liberă, le vedem, pericolele sunt explozive, dar, cumva, suntem legați de mâini și de picioare – AGERPRES

Să curgă manipularea!

Trăim, și nu de ieri-de azi, într-o manipulare ca la manual. Pe agenda publică sunt împinse teme false, sunt ținute ca într-o telenovelă proastă (nu știu dacă există și telenovele bune) în prim-plan manipulări pe care le înghițim fără să le filtrăm, fără să ne întrebăm de ce le-am primit și cui folosesc.
 
Ne poziționăm pro și contra fără să realizăm că am căzut într-o capcană, fără să ne dăm seama că jucăm un joc care nu e al nostru. Agenda publică o coordonează, în principal și discutând simplist, două categorii: infractorii cu gașca lor, și cei vorbesc în numele unor finanțări.
 
Măcar primii fac asta din convingere.Tot ce facem e să reacționăm la petarde. Ei servesc, noi încercăm să lovim mingea înapoi. Coaliția pentru Familie (cu pro și contra, pe nemestecate), Trump la summitul NATO, manipularea anticorupție, comisia parlamentară pentru alegerile din 2009, SIPA și becurile arse, balenele albastre etc.
 
Între timp, încă un copil a murit de rujeolă, școlile și spitalele sunt un atentat la siguranța cetățenilor, iar lista poate continua. Și totuși: vrem să schimbăm agenda publică? putem? Cine și cum poate să împingă teme care cu adevărat contează? Care sunt acele teme pe care putem împreună să le scoatem în lume și să le impunem pe agenda publică fără să fim ignorați? Suntem dispuși să îi sprijinim pe cei care ar putea încerca să schimbe ceva pe agenda publică?

 

 

”Cum să NU faci un partid politic” – lansare de carte

Nici nu se va sfîrși bine tumultul Bookfest-ului, cu freamătul autorilor și foșnetul cărților, că vom da năvală într-o altă lansare de carte, marți, 30 mai, ora 19.30, în Sala Lipscani a Hotelului Cișmigiu, pentru a participa la lansarea cărții tinerei, chiar foarte tinerei autoare Ioana Constantin, ”Cum să Nu faci un partid politic”

Dacă toată lumea din spațiul digital, cel puțin, știe deja, și încă de mult, cum se face un partid politic, punerea ideii în practică ținînd numai de chef și dispoziție, Ioana Constantin ne invită la o lectură mai interesantă, spunîndu-ne cum NU se face. Unde se greșește constant și cu hărnicie, care sînt problemele cvasi-permanente cu care se confruntă membrii unui asemenea partid, unde este, dacă este, liderul. Și nu numai.

Departe de a fi un manual pentru uzul aspiranților la glorie politică, cartea este mai mult povestea sinceră, nefardată și necoafată a unei încercări. Încercare din care, fără a rosti vorbe mari, și o spun cu mîna pe inimă, se pot trage aceleași concluzii pentru toate construcțiile politice apărute în ultimii ani la noi. 

Unde este locul fiecăruia în partid, ce face, cu ce se ocupă fiecare membru, care-i sînt sarcinile de dus la îndeplinire, unde sînt și ce fac sau spun șefii, mai ales Șeful. Cît ajută sau nu ajută Șeful, cît susține sau nu partidul, cît se identifică cu construcția pe care a agregat-o. Care sînt relațiile în partid, cum se împacă sau nu membri, cum, dacă și cine îi ajută în momente dificile, cum sînt văzute provocările, începînd cu testul electoral și continuînd cu relația cu alte partide, cu presa și alegătorii. Pe cine cade greul, cine nu mai ajunge acasă, cine se epuizează fizic și nervos la sediul de partid. Cum e cu crizele, de nervi sau nu, cine le gestionează, cum o face, de ce așa și nu altfel. 

Cartea se putea numi la fel de bine și Zbor deasupra unui partid politic, la instabilitățile psiho-emoționale prezente, la gama largă de afecțiuni aproape psihiatrice descrise. Deși nu voit, asta înseamnă în România partidul de lider. O casă de  nebuni care crede că e casă de tratament al bolilor nervoase. 

Ei bine, nu e. Veniți la Hotel Cișmigiu, la data și ora anunțate la început și vă veți întîlni numai cu oameni normali. Deși nu garantăm. 🙂

 

PSD cîștigă, tehnocrații guvernează

Ce se poate întîmpla politic în România, în următoarea perioadă?

Sursele mele spun așa. Că la toamnă, cel tîrziu iarna viitoare vom avea guvern tehnocrat. Imposibila pricepere pesedistă în gospodărirea treburilor țării va face ca acest lucru să se întîmple. Sigur, parlamentar se va găsi opoziție permanent la acțiunile guvernului, dar ce să faci, ori e democrație, ori nu mai e. 

Da, Cioloș și echipa sînt mult mai buni decît orice am avea acum. Da, Cioloș și echipa nu pot fi suspectați că fură. Dar tot da, Cioloș și echipa nu au cîștigat un vot popular. De asta vor rămîne permanent chestionabili și atacabili. 

Și tot parlamentar, partidele care vor sprijini, care vor susține guvernul Cioloș sînt: PNL, USR și aripa Constantin pe post de Oprea, acum, pe stil nou. Pentru că niciodată nu reușești fără așa ceva, la noi. 

Ce va face PSD? Va avea timp să se recupereze pentru viitoarele alegeri. Pe care le va cîștiga iarăși, în aceleași condiții ca cele de la alegerile trecute. Cele mai corecte alegeri, la noi, dau cîștigător PSD. PSD,  peste ani, poate să-și scoată țidulă de persecutat politic. Cel care cîștigă, dar nu guvernează. Cînd din incapacitate, cînd tot din incapacitate trebuie să predea guvernarea.

Lipsa de cultură politică și de alternativă va face ca PSD, ori ce va mai rămîne din el, să fie votat multă vreme de acum încolo. Pînă cînd va fi înlocuit cu noua stîngă, de care îmi este mai frică decît de PSD. 

De ce? Într-un episod viitor. După Bookfest și după o lansare de carte, săptămîna viitoare, la care am fost invitată să particip. 

Să îngropăm o imensă minciună politico-mediatică!

Întrucât comisia parlamentară pentru anchetarea alegerilor prezidențiale din 2009 și-a început lucrările, dl Hrebenciuc susține dinaintea ei că au fost mari probleme în Dispora (săraca, mereu e de vină, pentru votul ei constant ”necorespunzător”). Dau iarăși, inclusiv pentru uzul presei, cifrele legate de Ambasada de la Paris, pe care cu cinste am servit-o ca șef de misiune (căci nu degeaba m-or fi făcut francezii comandor al Legiunii de Onoare), dar care mi-a mâncat ulterior nervii, din cauza calomniei politico-mediatice pe care am suportat-o, deși am câștigat în justiție un proces contra acestei defăimări și am un al doilea proces pe rol. Așadar, cifre, ca să poată compara orice om cu mintea la el:

Statistici vot Paris:

2007 (referendum suspendare T. Băsescu – ambasador Sabin Pop): 3447 de voturi – 12 ore (program de vot 08:00-20:00), 287 de voturi/oră

2009 (turul I): 2377 de voturi

2009 (turul II): 3785 – 14 ore (program 07:00-21:00), 270 de voturi pe oră

2014 (turul II – ambasador Bogdan Mazuru): 4150 de voturi (secția I), 296 de voturi pe oră; 3528 (secția 2), 253 de voturi pe oră.

Prin urmare, în 2009, la Paris, s-au prezentat 3785 de alegători, care au votat între orele 7-21. Au votat așadar 270 de persoane pe oră, având la dispoziție 5 ștampile de vot. În medie, în fiecare cabină au votat 54 de persoane pe oră, deci ceva mai mult de 1 minut de persoană. Afirmația conform căreia s-ar fi înregistrat în medie un vot la fiecare 15 secunde este neadevărată, media fiind de peste 1 minut pentru un vot.

Numărul mare de votanți înregistrați la Paris nu e o noutate. Vă reamintesc că în 2007, la referendumul pentru suspendarea președintelui Traian Băsescu, în doar 12 ore, față de 14 ore la alegerile prezidențiale, au votat 3447 de alegători, deci 287 de persoane pe oră, față de doar 270 în decembrie 2009. Pe atunci, ambasador la Paris era d-l Sabin Pop, fost consilier de stat al lui Adrian Năstase.

Reamintesc că la turul doi al alegerilor prezidențiale au fost prezenți în comisia din care, de altfel, ambasadorul nu făcea parte, reprezentanți ai PNL și ai alianței PSD-PC, care au semnat procesul verbal fără a reclama vreo fraudă sau neregularitate. Nici Comisia de Apărare a Senatului României, care i-a audiat pe reprezentanții MAE la 15 decembrie 2009, nu a formulat la adresa mea sau a diplomaților ambasadei de la Paris vreo acuzație. De altfel, președintele comisiei la acea vreme, dl Teodor Meleșcanu, a declarat cu binecunoscutul d.sale fair-play, că nu are nimic de reproșat diplomației române pentru vot.

Cu aceeași ocazie, dl Meleșcanu a declarat – citez: “Una din principalele probleme pe care le avem este cea exercitării dreptului la vot a românilor din străinătate. Există dificultăţi, un număr foarte mare de oameni care nu pot vota. Se votează în condiţii improprii.”

Cam asta e, dacă mai există bun simț și rațiune, deși se pare că nu. 

Lumea globală a imbecililor

La Manchester, seara trecută, au fost ucise 22 de persoane și rănite alte peste 59. Printre care și copii. Este un act de o sălbăticie incompatibilă cu societatea în care trăim, cu gradul de civilizație pe care l-am atins. 

Este manifestarea ultimă, crima în masă, nu a unor fanatici religioși, ci ai exponenților unei religii (mai degrabă grupări) din a căror viață face parte, zi de zi și ceas de ceas, crima. Este manifestarea ultimă a urii cu care acești oameni trăiesc, la adresa lumii civilizate și, implicit, la adresa noastră, a celor care o populăm. Fanatismul presupune existența unor elemente distructive într-un întreg acceptabil. Dar ce poate fi fanatism în islam, cînd crima ca pedeapsă pentru ”necredincioși” este cea la care se recurge cel mai des?! Cînd exact asta scrie în Coran (cartea lor de căpătîi) că au de făcut?!? Cînd asta sînt îndemnați să facă?!? 

Cînd a rostit ”multiculturalismul e mort”, Merkel a spus un adevăr. Nu poți multiculturaliza societăți aflate la milenii de dezvoltare distanță. Nu poți multiculturaliza religii care slăvesc viața cu cea care slăvește doar moartea. Nu poți multiculturaliza tehnologii de secol XXI cu obiceiuri și așa zise credințe de secol VII. Ei pot profita de ele, ceea ce și fac, dar nu și le vor însuși niciodată, nefiind conforme cu tradiția și obiceiurile. 

Islamul nu este o religie, este o ideologie. O ideologie a morții. La fel ca toate stîngismele apărute mult mai tîrziu în istorie, islamul crede numai în moarte. Viața omenească nu valorează nimic ori, atunci cînd se folosesc de ea, este strict în scop de intimidare prin luarea de ostateci sau chiar vieți. Între islam și comunism, cea mai ucigașă ideologie, nu există decît deosebiri de formă, nu de fond. 

Cînd i-a invitat, în ciuda tuturor evidențelor și a tuturor tratatelor, pe migranți în Europa, Merkel a comis o greșeală care nu se știe încă cum se va sfîrși. A ignorat complet toate pericolele pe care această invazie necontrolată le poate aduce și a instituit controlul asupra populației băștinașe. Cuvîntul ”naționalism”, atît de disprețuit după cel de al Doilea Război Mondial, trebuia infirmat cu toată suita de urmări pe care o presupune, și cu lipsa completă de adecvare la realitatea secolului XXI. 

Libertatea, ceea ce am descoperit cu toții, mai greu sau mai ușor, cu tot ce presupune ea, este incompatibilă cu islamul. Islamul vrea să o suprime, asta este ținta lui. După care ar urma impunerea voinței unui scelerat din secolul VII, care a vrut religie proprie. 

Ce a trezit Merkel & comp însă este greu de estimat acum. Alte forțe ale răului, extrema dreaptă.  Exact ce, să presupunem, a vrut să evite. Dar cînd o întreagă clasă politică europeană se dovedește a nu avea cea mai mică idee cu ce se confruntă, urmările nu pot fi, pentru ea, decît imprevizibile. 

Și ca lucrurile să meargă din răul pornit înspre și mai răul dezvoltat, s-a instituit controlul. Nu asupra posibilelor atacuri, nu asupra celor veniți aici, nu asupra celor despre care afirmase că nu au reușit să se integreze (”multiculturalismul e mort”), ci asupra exact aceleiași populații care încerca să atragă atenția asupra a ceea ce se petrece. 

A căuta – și a găsi – vinovați acolo unde nu există, lucrurile fiind lămurite de mult, vedeți cruciade și cuceriri, nu poate duce la stîrpirea răului, ci numai la multiplicarea lui, sub diferite forme. Trăim într-o lume binară, cu dualitatea bine-rău prezentă permanent. Dacă și din binele știut facem noi rău, pentru că așa vrem sau așa considerăm că e cazul, ajungem la tragedii inimaginabile acum. 

Lumea binară este sabotată din interior de două categorii de imbecili. Unii care nu vor să o recunoască, inventînd concepte care să o anuleze, chipurile, de parcă realitatea s-ar schimba la bunul plac al unora, și care vor spune, identificînd prost totul, de la context și pînă la urmări, că cei care au atenționat dintru început asupra pericolului islamist se bucură acum, cînd văd cadavre de copii, și ceilalți. De parcă nu ei, socialiștii, creează situații cu cadavre de copii, vedeți cazul copilului găsit înecat, bine aranjat, și al cărui tată îl luase din siguranță pentru a-și pune dantura în Europa, și cazul copilului din Salvare, cel bine fardat cu moloz și la care putea avea acces toată lumea, că doar așa se lasă ușile mașinilor de Salvare, larg deschise. 

În categoria ”și ceilalți” intră exemplarul de mai jos. Despre care îți este și rușine de rușinea lui să vorbești, pînă în momentul în care îți dai seama că, din poziția de ”expert social media”, cum își spune, bagă în capul oamenilor tîmpeniile care nu-i dau pace lui. Dar asta e lumea liberă, în care și unul ca el are voie, spațiu și libertate să se exprime. 

Diferența fundamentală între lumea liberă și restul lumii, populate de triburi, dictatori și alte viețuitoare, exact asta este: în lumea liberă are voie să vorbească oricine, aproape orice. De unde și fragilitatea acestei lumi, care trebuie să lupte permanent pe două fronturi: cel extern și cel intern. Care fac corp comun în imbecilitate. 
 
(Foto: mirror.co.uk: Super Mario busker in Manchester city centre hours after arena attack shows why terrorists will never win)

Momente mai mult triste cu USR

Congresul USR.

Ținut săptămîna trecută la… la… la Cluj! La București era, probabil, prea banal. Și prea multă lume din televiziuni și presă. 

Presă a fost ceva, dar mai ceva decît ceva-ul lor am avut noi, online-ul românesc. Doi oameni au stat zi și noapte acolo, înregistrînd tot, apoi reluînd tot și stabilind ce poate fi folosit și ce nu. Băieții ăștia merită toți banii. Și vorbesc cît se poate de serios, nu numai că au cheltuit stînd acolo, dar ăsta este viitorul presei românești. Cu televiziunile și ziarele existente, singura cale de a afla lucruri și păreri noi rămîne presa alternativă. Adică ei, adică noi. Azi, și nu numai azi, ei. Adică Lucian Vâlsan și Alin Ciubotariu

Congresul a fost un prilej de a se mai vedea la față oamenii din USR, de a-și spune păsurile, de a-și alege conducerea. Nicușor Dan a fost ales președinte, și nici nu se putea altfel. Urmăriți-o numai pe fata cu măseaua de minte și veți vedea de ce. 

De la minutul 15:50, Cornelia Florina German, după Nicușor Dan. Și măseaua de minte. După ce am ascultat-o, am vrut să ies pe ușă și să mă duc să-mi scot toate măselele de minte. Odată. Ea a cîștigat 2 (două) voturi. 

Cosette Chichirău cu melodia ”Economic sînt de centru”:

Și pentru alte momente antren și voie bună, din festival, la alegere de pe canalul YouTube Freedom Alternative RO

Ce este de reținut:

Teoretic, USR nu este un partid, neavînd o orientare ideologică asumată. Nici după congres, ori cu atît mai mult după congres, cînd s-a precizat clar acest lucru. Apropierea lui Matei Păun de ruși îl face absolut nefrecventabil. Cea mai mare greșeală pe care o poate face acum Cioloș este să se lase antrenat de useriști, Dan zicînd cu jumătate de gură că sigur, îl propune premier din umbră.

1) Guvernele din umbră există numai în mințile unora și pe hîrtiile de citit ale altora. Altfel, sînt fantome de-a dreptul.
2) Trădează o bună parte din electoratul care îl așteaptă pe el, și nu USR.

Asta dacă nu îi place cumva rezervă. Situație în care nu mă mai interesează, mă interesează cei care vor, și vor să facă ceva ca să obțină.

Motiv pentru care mă interesează USR și ascensiunea ei, care cu toată impresia de grup la bere pe care o lasă, vrea să ajungă numărul doi pe țară. Ceea ce, în lipsa unui partid de dreapta, nu e deloc imposibil. 

Mai mult decît atît, respectul pentru justiție, de la PSD la USR, este același. Diferă numai exprimarea. Cît timp Firea vrea să supună prin referendum soarta decisă în justiție a unei construcții, Șerban (Shere) Marinescu (14 voturi pentru președinție USR, la congres), vrea cam același lucru. Dar pe Facebook:

 

Dragnea te da afara din tara daca nu esti medic…

Guru finantelor romanesti, Liviu, a emanat inca o idee menita sa asigure cresterea spectaculoasa a economiei. Acoperind practic toate domeniile, autodidactul ataca cu curaj problema medicinei romanesti. Asa cum o intelege el.

Afima sus si tare ca incepand cu 2018 medicii nu vor mai plati impozite in Romania. Dupa o ora de stupefactie toata tara a inceput sa-si puna intrebari.

Iata cateva:
– despre care medici vorbeste domnul Dragnea? Cei de la stat, cei din privat, sau despre toti?

– in aceasta psihoza creata de vestea marelui conductor, parintii ii orienteaza pe copii spre medicina. Nu sunt prea putine cele 8 spitale regionale si unul republican din programul de guvernare in aceste conditii?

– ce vor face doctorii din Ungaria, Bulgaria, Moldova si Serbia? Vin toti sa-si declare afacerea in Romania? Dar ce facem cu romanii nostri atunci?

– ce vom face cand vom avea mai multi doctori decat farmacii, cazinouri si case de pariuri?

– ce facem daca romanii devin mai sanatosi?

– cine va plati pentru translatorii din spitale? crede cineva ca studentii straini la medicina din Algeria, Iran, Liban, Libia, Congo, Pakistan, Bangladesh mai pleaca acasa?

– dar noi astia care nu suntem medici ce facem? noi putem sa plecam?

Avem si o veste buna. Se pare ca daca esti doctor si vrei sa beneficiezi de aceasta scutire de impozite, trebuie sa ai domiciliu in Teleorman. Si uite asa se rezolva si decalajul economic dintre judetele tarii! Tare carmaciu, nu!

P.S. Urmeaza planul diabolic de “repopulare” a judetului Teleorman cu librarii.

După 30 de ani

Aproape. Mircea Kivu, ”distinsul” sociolog, cel care nu ridică niciodată vocea, cel cu poziții echilibrate de stînga, recunoaște. A colaborat cu Securitatea. 

Compunerea, apărută pe Facebook, în urma dezvăluirilor făcute de Sabin Orcan: 

De ce nu a spus Mircea Kivu timp de aproape 30 ani acest lucru? De rușine, din cîte declară. Rușinea este un sentiment pe care toți ar trebui, teoretic, să-l înțelegem. Și Mircea Kivu chiar găsește înțelegere la unii, pentru că, nu-i așa, în atîția ani societatea românească s-a divizat între ai lor și ai noștri. Ia să fi descoperit cineva încă un turnător actual la PSD! Atunci să fi văzut înfierare. Dar cum contează numai acum, pentru atunci avem înțelegere. ”Așa erau vremurile”. Nu pentru toți, desigur. Nu știe nimeni, nici Mircea Kivu, probabil, cîtor oameni le-a făcut rău. Ai lor și ai noștri. Asta a fost și asta este societatea românească, împărțită între ai lor și ai noștri.  De asta nu mergem mai departe decît economic, cu chiu cu vai, împinși de vremuri, de asta nu clădim nimic durabil, de asta nu avem o identitate la care toți să ne putem raporta. De asta demenții zilelor de azi visează globalizare cum nu a fost gîndită dintru începuturi, ci cu renunțarea la trecut, la granițe și la istorie. Poporul nou, apărut din spuma globalizării. Poporul fără istorie, poporul tuturor și al nimănui. Al cărui dă mai mult. O infernală mașinărie sociologică, un experiment social inadmisibil, bazat pe cine dă mai mult. O mistificare a vieții. 

Pentru că nu contează ce-ai făcut ieri, contează numai ce declari că vei face mîine. Sîntem o societate a vorbelor goale, nu a faptelor. 

Pentru ”faptele bune”din ultimele zeci de ani – o generație! – Mircea Kivu găsește, în schimb, înțelegere. Sindromul Stockolm atacă din nou, victima face pace cu călăul. Călău care se transformă în victimă. El, nu voi, a trăit cu rușinea, vă dați seama ce povară apăsa pe sufletul acestui om?

Mai mult, ”așa a fost atunci”. Și de ce nu am fost toți, atunci, așa?! De ce nu ne-am turnat între noi pînă la unul?! De ce unii au suferit cumplit iar alții au avut beneficii de pe urma unor asemenea colaborări?!

Mircea Kivu nu și-a neglijat nevasta și nu și-a bătut copiii, nici nu știu dacă are. Mircea Kivu nu a făcut nimic din acele fapte care să poată fi ținute pentru sine. Mircea Kivu a ajutat un regim ilegitim și criminal, oricum va fi întoarsă această poveste pe toate fețele.

Este tăcere în grupurile apropiate de Mircea Kivu. Useriști, leftiști, alți iști tac. Pînă trece vîlva, speră probabil. Ideologul mișcărilor nou apărute are nevoie de puțină liniște. Tot el! Noi, tot aici, rămînem să-i numărăm. Pentru că, uneori, numele nici nu mai contează. Au fost atît de mulți, îngrozitor de mulți, imposibil de suportat cît de mulți. Și de asta nouă, românilor, ne trebuia punctul 8 al declarației de la Timișoara. Punctul 8 de atunci, nu cel revizuit și adaptat, de acum. 

Și mai sînt încă. Printre noi, ”pentru noi”. Sacrificîndu-și liniștea sufletească pentru noi. Cum să nu le fi recunoscător? Cum să nu le ierți tu, tot tu, totul?! Și dacă lui, de ce nu și altora?! 

Mircea Kivu, forțat de dezvăluirea lui Orcan, nu confesat sincer, ci de nevoie. Asta trebuie reținut. E singurul lucru care trebuie reținut. Și rușinea declarată față de el însuși, nu și față de societate. Culmea, la un sociolog! 

Mai sînteți mulți, scîrbelor? 

(Foto: adevarul.ro)

”America la răscruce. Un dialog transatlantic” – fragment

Am plăcerea și bucuria să vă invit la o lansare de carte. Cartea se numește ”America la răscruce. Un dialog transatlantic”, și este o colaborare Cristian Pătrășconiu – Martin S. Martin. 

Lansarea va avea loc la Bookfest 2017, pe 27 mai, ora 13.30, la standul Humanitas. Cu această ocazie vor vorbi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Martin S. Martin și Cristian Pătrășconiu. 

Pentru că începem să discutăm lucrurile care într-adevăr contează. 

Mulțumită domnului Pătrășconiu, vă pot prezenta un fragment din carte. Enjoy! Ne vedem la locul, data și ora stabilite. 

Cristian PĂTRĂȘCONIU: Se spune, şi curentul acesta de opinie este unul semnificativ, că a vorbi despre lucruri de acest gen – libertate, tradiţie sau, în partea celalaltă, egalitate, echitate şamd – este ceva „prea înalt”. Prea departe de ce e cu adevărat lumea, de ce e viaţa (chiar viaţa de zi cu zi). Prea meta-fizic, prea „văzduhist”. Cum, cînd sînt concrete aceste idei? Cum se poate argumenta, convingător, seducător, despre concreteţea lor? Cum se văd, cum se pipăie ideile, aceste idei?

Martin S. Martin: Nici vorbă de văzduhism, de vorbit de cai verzi pe pereți, când subiectul este apărarea libertăților, păstrarea tradițiilor formatoare ale națiunii, blocarea influențelor politice nefaste.

Rămânând în sfera discuției noastre, a te opune corectitudinii politice nu înseamnă doar a amenda lucrurile caraghioase inventate de căutătorii de noduri în papura limbajului, de cei care au descoperit pericolele microagresiunii, care par multora neimportante, nepericuloase. Corectitudinea politică este periculoasă și amenință direct libertatea.

Este deja demonstrată nocivitatea cenzurii ideologice, a anulării libertății de exprimare, unul din pilonii democrației americane. Dar CP își găsește fanatici care împing lucrurile până la îndemnurile directe la rebeliune, la dezordine socială, la crime motivate de ură.

Un profesor de la universitatea Drexel din Philadelphia a simțit nevoia să publice pe mediile de socializare dorința pe care ar fi vrut-o îndeplinită la ultimul Crăciun: să vadă în Statele Unite un genocid al albilor. Acesta este un efect de demențializare socială, imposibil de justificat. Profesorul, care predă științele politice, este alb.

De curînd, patru tineri african-americani din Chicago au răpit, sechestrat și torturat un alb handicapat mintal și au filmat bătaia, forțarea de a bea apă din toaletă și de a repeta F..k whites, f..k Trump. Presa a relatat evenimentul pe scurt, cu comentarii blânde.

La mai multe meetinguri ale organizațiilor Viețile Negre Contează s-au arborat și scandat lozincile anarhiste: „Ucideți polițiștii!”, ” Omorâți albi!”, „Fără poliție și închisori!”. Va ajunge țara la conflicte rasiale de mare răspândire, la război civil motivat rasial, fără ca să existe azi un moderator autoritar ca Martin Luther King?

Măsurile de cenzură culturală impuse de studenții liberali nu mai sunt demult intervenții mai mult ridicole decât periculoase. La universitatea Stanford, din statul California, studenții au cerut scoaterea din programa analitică a istoriei civilizației vestice, deoarece aceasta a fost un proces istoric care a avut la bază supremația albă. La UPen (University of Pennsylvania) din Philadelphia, tabloul lui Shakespeare a fost dat jos, fiindcă a fost sexist și înlocuit cu portretul unei obscure poete afroamericană lesbiană. În programul de literatură engleză de la universitatea statului Minnesota nu mai sunt incluși Faulkner, Joyce și Hemingway, sub diverse acuzații fanteziste. În mai multe state, numele lui George Washington și Thomas Jefferson date unor străzi, școli și instituții sunt contestate și se cere schimbarea lor, penrtu faptul că cei doi giganți ai istoriei americane au fost proprietari de sclavi.

Cu ce se deosebesc motivele acestor vandalisme culturale de aruncarea în aer a statuilor lui Buda și demolarea ruinelor antice făcute de Talibani?

O tendință îngrijorătoare este apariția în sânul grupărilor liberale americane a enunțurilor antisemite, o orientare a celor mai liberale elemente din politica americană spre ostilitate pentru statul Israel, din ce în ce mai vocală. Acestea au fost deja înregistrate în Europa de vest.

O alianță strategică a stângii politice, care a avut, în secolul trecut, o istorie bogată de terorism politic, cu radicalismul islamic ar fi un dezastru pentru lumea vestică și pentru civilizația iudeo-creștină.

Apărarea libertăților politice și combaterea violențelor de natură anarhistă, motivate de nemulțumiri sociale, rasiale și culturale, nu sunt simple teorii ci realități ale societății scindate în care trăim.