Cine pe cine iubește

La o adunare pretentioasa sunt abordat de o frumoasa si distinsa doamna. Dupa un schimb rapid de amabilitati, imi propune sa ne minunam impreuna de „magia iubirii dintre mama si copil”. Eu ca tata si psiholog, ea ca mama.

“Dar stati putin”, zic eu de colo, rautacios, „ca nu toate mamele isi iubesc copiii. Cat despre copii, ei nici nu pot iubi”. Doamna incepe sa ia distanta. „Cum adica nu iubesc?” ma intreaba cu asprime. „Nu au maturitatea psihologica pentru a iubi” explic eu. Ii explic mai departe ca un copil se ataseaza de anumiti oameni pentru ca urmaresc anumite beneficii (afective, relationale, financiare etc) . In carti sta scris ca abia dupa 8 ani copiii sunt suficient de echipati psihologic pentru a putea fi incercati de sentimente complexe cum este iubirea. Ca sa nu mai spun ca unii – destul de multi, din pacate – vor fi chiar si la maturitate incapabili sa iubeasca.

„Relatia dintre Razvanel si taica-sau e fenomenala”, riposteaza tot mai iritata doamna. „Ma bucur”, zic. „Cand sotul meu vine acasa, Razvanel e transfigurat, amandoi sunt transfigurati. Vreti sa spuneti ca asta nu e iubire?” „Nu, chiar nu e iubire. Din descrierea dumneavoastra reiese ca intre cei doi exista o forma de atasament, dar totusi iubirea este altceva. Iubirea presupune o atitudine de receptivitate si de dedicare, pe cand afectiunea e o nevoie, asa cum e nevoia de hrana sau de siguranta. Ele sunt totusi substantial diferite. Sunt oameni foarte afectuosi, dar incapabili de iubire, dupa cum exista oameni mai putini afectuosi, dar care iubesc consistent.”

Eu sunt multumit de explicatiea mea, dar doamna e de-a dreptul dezamagita. “Si cum adica nu toate mamele isi iubesc copiii?” revine doamna si mai agresiv. „Orice mama face totul pentru copiii ei”, zice. „De fapt”, zic, „e exact invers: copiii fac aproape totul pentru parintii lor, incepand cu formele evidente de a-i multumi – sa fie cuminti, sa manance, sa-si faca temele – si terminand cu cele mai putin evidente – sa se imbolnaveasca, sa fie delicventi, sa esueze. Toata lumea are nevoie de o mama, dar nu toate femeile au nevoie de un copil. Copilul nu se poate lipsi de mama, mama se poate lipsi de copil.” Doamna pare foarte suparata, asa ca eu o dau pe generalitati: „Haideti sa va spun altceva: daca esti un om bun, esti o mama buna. Asta insemna ca pe lumea sunt exact atatea mame bune cate femei bune sunt.”

Doamna n-a fost multumita. Si-a sunat sotul sa vina s-o ia acasa, cu Razvanel cu tot.

(Foto: asweetlife.org)

Leagănul Sfînta Ecaterina – istorie și prezent

In 1897, familia Cantacuzino, in principal Ecaterina Cantacuzino, impreuna cu alte cateva mari familii ale Romaniei acelor ani, au pus bazele unui institut pentru cresterea copiilor sarmani nou nascuti. Presedinte de onoare era regina Elisabeta. Activitatea si reusitele acestui institut au fost recunoscute peste tot in lume. Practicau o asistenta sociala foarte consistenta si chiar au anticipat, la nivel de viziune si practica, ceea ce astazi se numeste asistenta maternala (concept care are la baza convingerea ca e mai bine sa platesti un om care sa creasca copilul acasa, intr-o atmosfera de familie, decat sa fie institutionalizat). Institutul si realizarile acestuia a reprezentat un varf al mobilizarii sociale din spatiul european.

In Romania de astazi, aceasta institutie cu rol civilizator vital este nu doar marginalizata, ci chiar ridiculizata. Adesea instrumentalizata. Politicienii o folosesc pentru voturi si imagine, presa o critica pentru audienta, oamenii de rand pentru o induiosare narcisica bianuala (de Pasti si de Craciun), iar ONG-urile pentru a-si pastra un statut financiar si social confortabil (cu exceptia unor asociatii mici, aproape necunoscute, care chiar isi fac treaba: Asociatia Mladita, Fratii Maristi, Casa Sperantei, ARAS etc ). Asistenta sociala ramane, din pacate, o simpla aliniere la cerintele europene, nu expresia institutionala a unei prioritati sociale.

La fel si critica adusa in ultimii ani acestei institutii – inepta, contraproductiva si ipocrita.
Am lucrat destul de multi ani la Protectia Copilului. Pentru mine ca specialist in formare aceasta institutie a fost extraordinar de benefica. Conditiile de lucru erau flexibile si favorabile unei formari profesionale autentice (ni se cumparau carti, ni se plateau teste, formari etc), iar la Serviciul de Abuz, unde am lucrat eu, cazurile erau de toate felurile, intram in contact prelungit cu tipuri umane dintre cele mai interesante, din absolut toate paturile sociale, de la muritori de foame, la miliardari aflati in divort. Recomand oricarui absolvent de psihologie care vrea sa ramana in zona clinica sa treaca prin aceasta institutie; chiar daca salariul este umilitor de mic, paleta cazurilor e extraordinar de diversa.

leagan sf ecaterina(Foto: pandhoraa.blogspot.ro)

Dementul care schimbă lumea

Am tot citit zilele astea despre George Michael, despre „geniul”si „nebunia” lui. Se mai dadeau si liste cu alte genii care suferisera de diverse boli psihice, se facea mare caz de nebunia creatoare.

Nu pricep de ce se uita faptul ca cea mai importanta trasatura a nevrozei, a psihopatologiei in general, este imobilitatea (rigiditatea, mecanicitatea). Din acest motiv, impresia pe care ti-o da un nevrotic este de stagnare, saracie, izolare, devitalizare si de previzibilitate (contrar perceptiei comune). Creativitatea este, in schimb , mobilitate, vitalitate, imbogatire: sa faci ceea ce nu a fost (in arta, in stiinta, in relatii interumane, in orice). De ce sunt oare oamenii atat de convinsi ca artistul, creatorul in general, este nebunul, damnatul?

Ar exista cateva principii reale de la care oamenii pleaca atunci cand pun in legatura excesiva nebunii si creatorii: cel care creeaza este uzurpatorul, cel care mai intai distruge ca sa poata apoi construi (nebunie curata, nu?); ar mai fi faptul ca creatorul este cel care sub povara potentialului creativ da rateuri comportamentale, atitudinale, angajamentul lui creator ii forteaza limitele fiintei pana cand, adesea, il face de nerecunoscut pentru ceilalti; in fine, mai e si faptul ca lupta cu propriile vulnerabilitati psihice poate avea rezultate creative.

Daca ne uitam mai bine, vedem ca in niciunul din cazuri nu e vorba de nebunie propriu-zisa ca organizare psihica rigida si invalidanta; este mai degraba vorba de o psihodinamica mai complicata, uneori incomprehensibila pentru perceptia comuna. Creatorul este curajos, vital si angajat, si chiar daca nu de putine ori sta sub amenintarea nebuniei, nu-i cedeaza, ci o abordeaza creativ, iar asta e cel mai convingator semn al sanatatii.

La explicatiile de mai sus as mai adauga una: omul de rand, ne-creatorul isi justifica scaderile si lenea plasand creatorul intr-o alta ordine a lucrurilor, una cumva supraumana, a celor posedati de daimon. Pe scurt, sunt oameni talentati/mai putin talentati, inteligenti/mai putin inteligenti, cu ADHD/fara ADHD, creatori/ ne-creatori. Suntem asadar ceea ne-a fost dat sa fim si cu asta basta. Ce e curios la aceasta pozitionare este faptul ca desi are la baza recunoasterea unor categorii „superioare”, cumva, prin enuntarea acestei recunoasteri, devii si tu mai special. Ca atunci cand spui ca romanii nu sunt ca nemtii, iar asta te face si pe tine un pic neamt. Imi pare adesea ca aceasta viziune asupra creatiei ca fiind altceva, eventual o nebunie fascinanta sau ceva ce i-a fost cuiva (nu tie) dat, nu vorbeste despre recunoasterea nobila a excelentei, ci despre lene, trufie sau pur si simplu nepricepere.

george-michael(Foto: esquire.com)

Lauda și narcisismul

narcisism

„Bravo mama, bravo!” Copilul incurajat si bucuros, apuca si celalalt pantof si incearca sa-l incalte: „Acuma asta” , zice copilul satisfacut. „Da, mama, asa e, asta urmeaza. Bravo! „Acuma mergem” zice copilul. ” Da, mama, asa e, acum mergem. Bravo!” Si au plecat. Copilul energizat si bucuros, mama calma si mandra.

Chiar au copiii nevoie de laudele parintilor? Nu cumva prin laude parintii pun stapanire pe ispravile mici si mari ale copiiilor lor? Copilul meu e frumos, destept, a facut asta si a facut ailalta, dar mai presus de toate E AL MEU. A facut tot ce-a facut PENTRU CA E AL MEU.


Mai mult, nu cumva, in felul asta, eu, parinte, ii spun copilului meu ca ispravile lui sunt ispravi doar pentru ca sunt recunoscute si legitimate ca atare de laudele mele? Si daca e asa, nu urmeaza, de aici, ca de aceste recunoasteri atarna nu doar valoarea ispravilor lui, ci chiar EL INSUSI, ca fiinta? Pe scurt, eu, copil, exist sau nu exist in functie de ce crede mama de faptele mele. Care de fapt, tot ale ei sunt. Copilul se vede pe el insusi prin ochii parintilor. Asa e normal. Numai ca aceasta privire trebuie sa fie una increzatoare si admirativa, NU legitimanta. Normal ar fi ca parintele sa se minuneze de isprava copilului si sa fie el insusi recunoscator pentru acea isprava. Normal ar fi ca aceasta recunostinta sa se regaseasca in atitudine, in discurs, dar mai ales in INCREDEREA acordata copilului. Laudele nu il fac pe copil increzator, ci vanitos si narcisic. Admiratia este cea care ii da curaj si incredere in sine.

(Foto: Conda de Satriano, Narciso, 1893/arteinsublimedetailsdicatherinelarose.blogspot.com)

Diagnostic vs realitate

Vad ca multa lume scrie comentarii dezaprobatoare referitoare la ceea ce am spus despre copilul „cu ADHD”. Scriu aici, in postarea asta, de ce nu cred in acest diagnostic.

Pentru ca Ramona Octaviana Gheorghe, care este totusi un psihiatru bun si onest, zice ca „diagnosticele nu sunt credinte, sunt realitati”. Cu asa ceva nu am cum sa fiu vreodata de acord. Nu, Ramona, diagnosticul e o aproximare a a unei realitati si are cel mult un rol orientativ. Aceasta inlocuire a realitatii cu diagnosticul a facut mult rau. Si cata lipsa de respect fata de dinamica realitatii! Tot Ramona, cand Maria prezinta un caz din care reiesea existenta posibilitatii neuropsihologice de autocontrol, zice ca nu se pune, ca acel copil s-a potolit de frica. Asta arata ca se poate! Mai mult, ce aveti, domnule, cu frica asta? De ce ar fi frica fundamental rea? Chiar e rau sa-ti fie frica ca vei rani sau ca vei pierde un prieten daca te porti urat cu el? Nu cumva baiatul nu avea frica de nimic pentru nu-i pasa de nimeni si nu se temea de nimic? Eu inclin sa cred ca asa era.

Mai departe, Ramona zice ca medicatia e combustibil, iar experienta (terapia) un fel de instructaj. Categoric nu! Experienta e combustibil, VALORILE sunt combustibil, LIMITELE sunt combustibil, MOTIVATIA, EDUCATIA, RELATIILE SEMNIFICATIVE. Daca te asteapta iubita dupa colt sa-ti spuna ca esti cel mai frumos si cel mai destept din lume si ca vrea sa te ia la ea acasa chiar atunci, pai sa vezi cum zbori pana acolo! Experienta modifica masiv si consistent datele neurologice ale creierului. Asta e motivul pentru care eu cred ca abordarea trebuie sa fie holista, integrativa, nu modala, nu sectoriala, nu pe bucatele. Ii faci ENORM de mult rau omului daca tu, specialist, ajungi sa ignori ceea ce nu se poate controla sau incerci sa-i pui o eticheta salvatoare doar pentru ca nu stii ce altceva ai putea face cu acel ceva (niste simptome). De ce atata dispret si desconsiderare fata de o realitate complexa?

Narativa specifica geneticii si neurologiei NU TREBUIE, NU POATE sa mearga paralel cu narativa biografica. Spunea cineva in comentarii ca determinarea genetica este de 75 % la copiii cu ADHD. Asta o spun studiile anglo-saxone mainstream care sunt mai mult decat interesate, mai mult decat de rea credinta. Cum au stabilit acel 75%? Cum? Mama bramburita – copil bramburit? Cum? O mama bramburita brambureste tot ce prinde in cale! Ce studii au facut, cine l-a facut, in ce scopuri? Daca oricare dintre noi suntem sistematic supusi la un lung abuz sever, si vom fi evaluati neuroimagistic dupa, cum credeti ca va arata profilul nostru neurologic? Dramatic modificat! Asta inseamna ca ne-am nascut asa? E scandalos cum oamenii astia refuza sa ia in calcul datele biografice.

Daca faceti un studiu de neuroimagistica pe creierul unei fete de 16 ani – violata, tinuta captiva cativa ani de propriul tata – cum va arata profilul ei? Cu distorsiuni dramatice. Cele mai spectaculoase schimbari sunt in zona memorie. Cele doua narratives trebuie luate impreuna. Cei care apara fundamentul organic al sindromul ADHD tin cont doar de studii (oricum limitate, oricum interesate) care nu studiaza DECAT profilul neurologic. Nimic altceva. Ne comportam de parca realitatea neurologica e singura care conteaza si ar fi autonoma!

Eu am lucrat 12 ani la serviciul de abuz, am vazut tot felul de cazuri: zeci de copii diagnosticati cu ADHD, practic era flux continuu. In toti acesti ani eu personal nu am intalnit niciun copil cu ADHD care sa nu fi avut si o biografie „ajutatoare”. Si nu ma refer numai la o forma sau alta de rasfat, ci la o dinamica psihologica mult mai subtila, la relatii dubioase intre el si membrii familiei sau intre adultii familiei, la tot felul de indicatori care favorizau in mod evident lipsa de concentrare. Asta e ce am vazut eu cu ochii mei, vorbesc din experienta. Studiile invocate in comentarii sunt nici pe departe reliable. Si orice om onest, cu un pic de minte poate constata asta la un simplu cross-check.

Explozia de diagnosticari cu ADHD, mai ales in State, e cel putin suspecta. Eterogenitatea simptomelor este extrema, doar cu o „vointa” stiintifica „iesita din comun” si rupta de realitate si cu o gandire stiintifica trunchiata si biasata poti sa faci din sindromul asta ceva clar si sigur, negru pe alb, batut in cuie. Modificarile genetice pe care le invoca specialistii sunt insuficient de specifice, provoaca o gama larga de alte tulburari, ipotezele se bat uneori cap in cap, si toate fara PIC de atentie la realitatea biografica a copilului. Cum sa vorbesti despre brain injury mai inainte de a te uita la traumele copilului? Cum sa am incredere in ceva care este etichetat drept „deficitar” fara pic de respect fata de potentialul copilului respectiv, capacitatea de reglare si adaptare etc. Cum sa-l condamni la o lipsa genetica (care nici macar nu se stie daca determina SIGUR niste simptome precise)?

Imi pare rau, dar eu personal nu pot subscrie la asa ceva.

adhd

(Foto: .cchrint.org)

Prea bun pentru vot?

Ce inteleg eu cand un om decide sa nu voteze pentru ca nu are cu cine?

Inteleg ca am de a face cu cineva cu o minte patrunzatoare, multa experienta, extrem de lucid, dar mai ales foarte exigent: incapabil de compromisuri. Acest om le-a cantarit si masurat pe toate: nimic bun. Nu mai are iluzii, ci doar o singura dorinta: ca noi sa stim care e decizia lui.

Pe scurt, acest om este un isteric plin de ifose si pretentii, un om care a mai gasit o modalitate de a atrage atentia asupra lui, un om care toata ziua-buna-ziua se gandeste numai la el, deloc la ceilalti. Nici eu nu am mari iluzii in privinta lui. Am o singura dorinta vizavi de el: sa priceapa ca daca nu voteaza PNL, USR sau PMP, voteaza de fapt PSD. Pur si simplu.

vot

(Foto: adevărul.ro)

De ce pun parintii poze cu copiii dezbracati sau sumar imbracati, pe FB?

O mare parte din ei sunt pur si simplu inconstienti.
Avem aici insa 2 subcategorii: inconstienta, sa o numim, „naturala” – acei parinti pentru care copilul este copil si expunerea lui – mai mult sau mai putin imbracat – pur si simplu nu insemna nimic special; avem apoi inconstienta nevrotica – acei parinti pentru care puritatea (asexualitatea) copiiilor este foarte importanta in economia lor nevrotica.

Pentru acestia din a 2-a categorie, binele, frumosul, puritatea, siguranta etc, apartin copilariei, iar maturitatii ii sunt rezervate toate relele imaginabile: decadenta, rautatea, perversiunile, nesiguranta etc. Astfel ca un un copil este in mod magic securizat de o puritate prezumata de niste parinti nevrotici. Pe premisele acestea ei postează poze cu copiii – ca reprezentanți ai puritatii.

Mai sunt parintii narcisici care se falesc iresponsabil cu odraslele lor. Mintea (performantele) si corpul (frumusetea) copiiilor sunt bunurile parintilor. Acestia pun poze cu copiii lor dezbracati/semidezbracati pe fb cu aceeași indreptatire cu care le cer acestora sa recite poezii pentru musafiri.

Mai sunt, desigur, si parintii perversi. Acestia obtin satisfactii sexuale prin „delegare”, adica reusesc prin mecanisme de identificare sa participe in experienta sexuala atat a copilului cat si a adultului. De obicei acestia sunt parintii narcisici cu o componenta perversa. Nu e o categorie foarte mare, dar exista. Comportamentul acestor parinti mai poate fi vazut si ca o forma de prostitutie deghizata nevrotic.


In toate cazurile, copiii devin un soi de paravan, niste instrumente prin care părinții isi îndeplinesc anumite nevoi – mai mult sau mai puțin bolnave, mai mult sau mai puțin inconștiente.

copii-plaja(Foto: parenting-blog.net)

Povara inteligentei

Ma tot minunez de cat de persistenta este ideea ca inteligenta si talentele te-ar face fericit! Nu-i adevarat. Ele te responsabilizeaza, nu te lasa in pace, te impovareaza, sunt de fapt o sursa de anxietate. Aceasta convingere (ca daca ai fi destept si plin de talente ai duce-o bine) face ravagii printre cei care se stiu ca nu sunt (prea talentati si prea destepti).

Face desigur ravagii si printre cei destepti si talentati care nu pricep de ce nu-s fericiti cand lor li se cuvine de drept totul.

Ce exact te face fericit nu stiu, dar stiu ca ti-ar putea fi un pic mai bine daca ai avea niscai valori, niscai relatii semnificative cu 2-3 oameni, un sens, o directie…

talent(Foto: thindifference.com)

Calitatea participarii in propria viata garanteaza calitatea participarii in societate

In Occident, psihoterapeutul se bucura (inca) de un statut privilegiat, este om de stiinta, ba chiar un fel de duhovnic.

La noi, terapeutul are un statut ingrat. Haideti, recunoasteti ca v-ati gandit macar o data ca psihoterapeutul e un sarlatan mieros, ca e departe de a fi un carturar si cu atat mai putin un duhovnic.

Asta se intampla pentru ca:
1. nu avem istorie si cultura psihoterapeutica;
2. numarul psihoterapeutilor extrem slabi e urias, de fapt covarsitor; si aici e de vina si presa care cheama niste nulitati sa-si spuna parerea la televizor. Oare cum ii gaseste tocmai pe astia? 99% ne jignesc inteligenta;
3. oamenii nu au bani ca sa plateasca sedintele de psihoterapie.

Dar chiar daca presa ar folosi niste profesionisti OK si chiar daca n-ar exista impedimentul financiar, romanii tot nu s-ar da in vant dupa psihoterepeuti. Intr-o relatie terapeutica adevarata ti se propune un anumit tip de angajament care iti permite/incurajeaza apropierea de anumite lucruri sensibile, problematice, scopul fiind acela de a schimba ce se poate schimba la tine. Ca sa-ti fie mai bine. Cred ca noi romanii nu avem inclinatie sau apetit pentru asa ceva. Ne preocupa barfa, politica, sportul, nu prefacerile interioare. Cred ca Radulescu-Motru spunea ca intelectualul roman e incapabil sa nu intre in politica. Nu rezista tentatiei de a avea putere si glorie. Noi toti facem politica. Noi toti comentam politica. De votat insa votam mai putin. De votat voteaza oamenii responsabili, cei constienti de importanta participarii lor la bunul mers al societatii.

M-as hazarda sa spun ca cei care au niste framantari interioare si o oarcare disponibilitate de a se schimba sunt si cei care merg la vot, fie si numai pentru ca sunt cei care au o intelegere mai realista a lumii in care traiesc. Calitatea participarii in propria viata garanteaza calitatea participarii in societate. Evident, mantuirea sau damnarea nu este a neamului, ci a individului.

Pur si simplu nu-mi pot imagina un mare om de afaceri sau un mare om de cultura roman care sa intre in terapie. Dar poate ca stau eu prost cu imaginatia… 🙂

psihoterapie

(Foto: psychotherapy.org.nz)

Centrul de Plasament ‘Sf. Maria’: ipocrizie, pripeala, cinism

Avem in toata tarasenia de la Centrul de Plasament ” Sf. Maria” o mostra de comportament pripit, ipocrit si chiar cinic: o presa care manipuleaza facil si rentabil informatii livrate de te-miri-cine; Procuratura care supradimensioneaza niste abateri mici prin raport cu adevarata coruptie din sistem unde sunt implicati bani multi si oameni importanti. Tratamentul badaran aplicat de procuratura celor sapte angajati ai Centrului care au sfarsit prin a fi arestati preventiv e inscuzabil. Si l-a permis doar pentru ca e vorba de oameni simpli si din cale-afara de speriati care si-au jucat prost cartile si au dat inapoi si cand aveau dreptate si cand nu. Nici celalalt “jucator”, opinia publica, nu e mai breaza. S-a induiosat narcisic la auzul atator grozavii prin care au trecut acei copilasi de care – in mod real si concret – nu-i pasa nici cat ii pasa de maidanezii din fata blocului.

Cu multi ani in urma, exista in Sectorul 1 un centru de plasament care era intr-adevar de elita. Sigur, copiii erau selectati, alesi pe spranceana. Copii frumosi si destepti, mai ceva ca ai tai de-acasa. Acestor copii li se aduceau meditatori buni la absolut toate materiile, cineva facea lectii cu ei, erau indrumati, supravegheati, ajutati, ridicati, iar rezultatele erau pe masura. Multi dintre ei ajungeau studenti la facultati foarte bune, prindeau apoi job-uri bune si ajungeau oameni de nadejde. Numai ca acest Centru era, pe vremuri, condus intr-un mod extrem de strict. Multe dintre metodele de atunci sunt astazi considerate exagerat de coercitive. Niciun ONG n-ar fi de acord cu ele. Deci acea situatie nu mai putea continua.

S-a decis schimbarea sefului de centru, a staff-ului, a stilului si a politicii de conducere. S-a adus o armata de psihologi si de asistenti sociali a caror menire era aceea de a rescrie totul si de a reeduca personalul. Buna desfasurare a acestui proces precum si rezultatele sale erau controlate direct de beneficiari, adica de copii. Intr-un timp foarte scurt, acestia au preluat, practic, controlul. Psihologii erau obsedati de abuz, scoteau urme de abuz din piatra seaca daca era nevoie. Personalul Centrului traia, practic, in fiecare zi sub amenintarea denuntului unor abuzuri – unele reale, altele imaginare. Totul o luase razna. Astazi, Centrul este supranumit (otevistic, antenistic sau cum vreti voi) ” Orfelinatul groazei”. In Orfelinatul groazei copiii sunt pasivi, revendicativi, nu merg la scoala decat atunci cand au chef, iar cei care merg abia trec clasa. Nu le poti contesta deciziile in niciun fel. Duhul blandetii nu ajuta, iar de apropiat nu te poti apropia de ei nici macar cu un deget. Isi cunosc foarte bine drepturile si someaza, cu agresivitate, personalul. Drepturile copiilor trebuie respectate! Mars de-aici!

Pentru acesti copii abandonul este ACTUL FONDATOR, acel eveniment cu semnificatia lui paradoxala in care existi fara sa ai dreptul sa existi, semnificatie care poate fi descifrata, in nenumaratele ei nuante, in toata tesatura lor existentiala. In mod special in dificultile lor majore de a intretine relatii de atasament, de a investi pe cineva in mod real cu incredere. Ei pot sa para prietenosi (chiar lipiciosi), dar in realitate nu sunt deloc deschisi. Nu sunt dispusi cu adevarat la deschidere, nu poti ajunge la sufletul lor. Absolut toti pastreaza distanta, mimand cu un mare talent (dobandit) toate trasaturile pe care tu trebuie sa le vezi pentru a-i crede; si, bineinteles, pentru a “livra” tot ce ei cred ca se cuvine ca tu sa “livrezi”: prajituri, bani, o camera mai buna, pantofi de firma. Drama mare a acestor copii este ca ei NU MAI CRED IN OAMENI, CI DOAR IN AVANTAJELE PE CARE LE POT OBTINE DE LA OAMENI. De aceea marea provocare a celor care vor sa-i ajute este tocmai restabilirea increderii lor in oameni, in lume in general si, bineinteles, in ei insisi. Or acest lucru se poate face doar printr-un angajament uman autentic si deci consistent. Altminteri, daca te limitezi doar la a le face cadouri de sarbatori sau chiar in fiecare zi, la a varsa lacrimi cand ii auzi povestindu-ti cat sunt ei de maltratati, vei obtine urmatorul rezultat: ti se vor smulge cadourile din mana si peste cinci minute nimeni nu-si va mai aduce aminte nici cum arati, nici cum te cheama. Daca vor prinde de veste ca tu insuti esti de vanzare, te vor vinde chiar si pe tine, peste alte cinci minute.

Tot ce s-a intamplat la Centru de Plasament „Sf. Maria” in perioada asta are urmatoarele rezultate:

1. acesti copii au primit o confirmare in plus ca in oameni nu poti avea incredere si
2. ca povestea vietii lor este un story rentabil, o sursa de venit, un capital.
Au inceput sa-si dea oamenii demisia (in centre se munceste ENORM pe salarii mizerabile). Sa vedem daca s-or gasi oameni care sa le ia locul.

PS: in perioada asta de arestari au fost zdrobiti iremediabil cel putin trei oameni a caror valoare profesionala pur si simplu nu putea fi contestata decat daca erai din cale-afara de rau-voitor: seful de centru, psihiatrul si o educatoare.

(Facebook)

centru plasament

(Foto: stirilekanald.ro)