”O teroare morală, un coșmar de revenire a stalinismului”

Am participat ieri la două sesiuni de lansare carte, la Bookfest 2017: ”America la răscruce. Un dialog transatlantic”, de Martin S. Martin și Cristian Pătrășconiu, și ”Proștii Europei. Cum se sinucid civilizațiile”, de Traian Radu Ungureanu. 

Între copii care plîngeau în cărucioare și floarea cea vestită a presei românești, am avut bucuria să ascult nu numai autorii, dar și oameni de o mare finețe intelectuală, ca Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. O adunare a oamenilor care realizează pericolul în care ne aflăm, ori în care ne-am aflat, îmi place să cred, pînă la alegerea, total neprevăzută de către stînga mondială, a lui Donald Trump la Casa Albă. 

O bucurie pe care sper să o mai am, să o mai avem în viitor, în ciuda pesimismului transmis de titlurile cărților. O bucurie cu atît mai mare cu cît mi-au fost confirmate toate grijile, îndoielile și neliniștile ultimilor ani, cînd corectitudinea politică a început să facă ravagii și la noi. 

Pornit ca un lucru de bun simț, ca ceva firesc pentru oamenii bine crescuți, fenomenul corectitudinii politice a ajuns să ne urmărească pas cu pas, ca o boală de care nu putem scăpa. Nu este cancerul societățiii actuale, este un simptom numai al aceluiași cancer care este comunismul, indiferent de forma de prezentare. 

Este aproape surprinzător cum oameni care condamnă în termeni clari și fără echivoc această plagă a societăților moderne nu sînt în stare să-i identifice simptomele. Este răvășitor cum oameni oripilați de ororile comunismului nu sînt capabili să vadă în această plagă germenii restrictivi și consecințele lor absolut năucitoare asupra altora și asupra civilizației însăși. Este absolut bulversant ca oameni care au studiat istoria să nu știe cu cine începe epurarea, exact cu agenții de influență ai acestor simptome, și să se lase folosiți, utilizați într-un mod absolut nepermis pentru condiția umană. Este o sinucidere, aș spune, fără să fi citit cartea încă, a celor care propagă această aberație, în primul rînd, apoi ne atrag și pe noi în acest cerc infernal al sinuciderii colective. 

Psiho-sociologic, aceasta este o boală. O boală societală cu o virulență a contaminării din ce în ce mai mare, pe măsură ce afectează, culmea, creierele – și aici nu mă refer la indivizi, ci la instituții de învățămînt superior – din lumea largă și ne determină să ne refugiem în grupuri mici, împreună cu oamenii care gîndesc ca noi. 

Este exact ce nu trebuie să facem acum. Să cedăm teren unei boli pe cale să acapareze întreg organismul numit lume liberă. Să tăcem, să ne adunăm din ce în ce mai puțini, din ce în ce mai speriați, în grupurile noastre. Este momentul contraatacului realizat cu bună credință, ÎN spiritul valorilor în care în care credem, în spiritul valorilor pe care Europa și SUA au fost fondate.

Poate nu toți sîntem conștienți, dar avem de dus o luptă. Nu ne-am ales-o, dar acum sîntem obligați să o ducem. Lupta este cu atît mai grea și cu atît mai perfidă cu cît, uneori, focurile de armă se strecoară abia perceptibil odată cu cuvintele din gura celui mai bun prieten. 

Horia Roman Patapievici, ieri, la lansarea cărții ”Proștii Europei, de Traian Radu Ungureanu:

Ilustrând perfect butada aceea teologică, care spune că cea mai mare ispravă a diavolului este să-i convingă pe oameni că nu există, la fel procedează și corecții politici. Partida asta, în momentul în care vei expune chestiunea, cu o privire candidă, deschisă, pentru că, nu-i așa, ei sunt foarte ‘open minded’, ei vor spune ‘Dar nu e adevărat! Pur și simplu nu este adevărat!’ În momentul în care vei aduce argumente vor spune ‘Nooo… E o interpretare tendențioasă! În realitate…’ Și-ți vor spune cum stau lucrurile ‘în realitate’. Suntem cumva ca într-un coșmar de revenire a stalinismului fără NKVD și fără teroarea care, în anii ’50, a reglat pe veci chestiunea cine are dreptul să deschidă gura și cine poate vorbi. Cumva, în absența terorii fizice a apărut o teroare care este morală și care este teama justificată a omului civilizat de a fi eliminat din lumea civilizată

Prin această apartenență te identifici cu o comunitate de destin. Ei bine, când ești rupt de ea, prin stigmatizare, ești rasist, ești islamofob, ești împotriva progresului ș.a.m.d. Este o lovitură puternică. Ca să nu mai spun că (…) sancțiunile există și excluderea nu este doar morală, este o excludere care antrenează toate, toate compartimentele vieții, până la acel existențial suprem.”

Bunăoară, chestiunea care stă în centrul lumii de astăzi și a cărții lui Traian Ungureanu care este problema terorismului musulman, islamic, care se revendică dintr-o interpretare a Coranului și a tradiției, o interpretare care, din păcate, nu este periferică pentru că majoritățile nu o resping, iar atunci când ‘radicalizații’ — cum se numesc astăzi — își termină treaba, găsesc întotdeauna un consens, o scuză sau un adăpost în majoritățile care, nu-i așa, corect politic este să le distingi cu grijă de extremiștii care fac rele. În momentul în care critici aceste lucruri, stigmatul este pregătit, ești islamofob, ești rasist. (…) Dar, în momentul în care eticheta de rasist este folosită pentru a te stigmatiza, a te elimina și a-ți închide gura pur și simplu cu o cenzură care-i foarte subtilă și care s-a insinuat în universități, în presă, în lumea politică astfel încât agenda este fixată de tabuurile corectitudinii politice, în acest moment vedem potențialul devastator pentru libertatea cuvântului și pentru modul în care civilizația occidentală a construit noțiunea de civilizație liberă, le vedem, pericolele sunt explozive, dar, cumva, suntem legați de mâini și de picioare – AGERPRES

”Cum să NU faci un partid politic” – lansare de carte

Nici nu se va sfîrși bine tumultul Bookfest-ului, cu freamătul autorilor și foșnetul cărților, că vom da năvală într-o altă lansare de carte, marți, 30 mai, ora 19.30, în Sala Lipscani a Hotelului Cișmigiu, pentru a participa la lansarea cărții tinerei, chiar foarte tinerei autoare Ioana Constantin, ”Cum să Nu faci un partid politic”

Dacă toată lumea din spațiul digital, cel puțin, știe deja, și încă de mult, cum se face un partid politic, punerea ideii în practică ținînd numai de chef și dispoziție, Ioana Constantin ne invită la o lectură mai interesantă, spunîndu-ne cum NU se face. Unde se greșește constant și cu hărnicie, care sînt problemele cvasi-permanente cu care se confruntă membrii unui asemenea partid, unde este, dacă este, liderul. Și nu numai.

Departe de a fi un manual pentru uzul aspiranților la glorie politică, cartea este mai mult povestea sinceră, nefardată și necoafată a unei încercări. Încercare din care, fără a rosti vorbe mari, și o spun cu mîna pe inimă, se pot trage aceleași concluzii pentru toate construcțiile politice apărute în ultimii ani la noi. 

Unde este locul fiecăruia în partid, ce face, cu ce se ocupă fiecare membru, care-i sînt sarcinile de dus la îndeplinire, unde sînt și ce fac sau spun șefii, mai ales Șeful. Cît ajută sau nu ajută Șeful, cît susține sau nu partidul, cît se identifică cu construcția pe care a agregat-o. Care sînt relațiile în partid, cum se împacă sau nu membri, cum, dacă și cine îi ajută în momente dificile, cum sînt văzute provocările, începînd cu testul electoral și continuînd cu relația cu alte partide, cu presa și alegătorii. Pe cine cade greul, cine nu mai ajunge acasă, cine se epuizează fizic și nervos la sediul de partid. Cum e cu crizele, de nervi sau nu, cine le gestionează, cum o face, de ce așa și nu altfel. 

Cartea se putea numi la fel de bine și Zbor deasupra unui partid politic, la instabilitățile psiho-emoționale prezente, la gama largă de afecțiuni aproape psihiatrice descrise. Deși nu voit, asta înseamnă în România partidul de lider. O casă de  nebuni care crede că e casă de tratament al bolilor nervoase. 

Ei bine, nu e. Veniți la Hotel Cișmigiu, la data și ora anunțate la început și vă veți întîlni numai cu oameni normali. Deși nu garantăm. 🙂

 

PSD cîștigă, tehnocrații guvernează

Ce se poate întîmpla politic în România, în următoarea perioadă?

Sursele mele spun așa. Că la toamnă, cel tîrziu iarna viitoare vom avea guvern tehnocrat. Imposibila pricepere pesedistă în gospodărirea treburilor țării va face ca acest lucru să se întîmple. Sigur, parlamentar se va găsi opoziție permanent la acțiunile guvernului, dar ce să faci, ori e democrație, ori nu mai e. 

Da, Cioloș și echipa sînt mult mai buni decît orice am avea acum. Da, Cioloș și echipa nu pot fi suspectați că fură. Dar tot da, Cioloș și echipa nu au cîștigat un vot popular. De asta vor rămîne permanent chestionabili și atacabili. 

Și tot parlamentar, partidele care vor sprijini, care vor susține guvernul Cioloș sînt: PNL, USR și aripa Constantin pe post de Oprea, acum, pe stil nou. Pentru că niciodată nu reușești fără așa ceva, la noi. 

Ce va face PSD? Va avea timp să se recupereze pentru viitoarele alegeri. Pe care le va cîștiga iarăși, în aceleași condiții ca cele de la alegerile trecute. Cele mai corecte alegeri, la noi, dau cîștigător PSD. PSD,  peste ani, poate să-și scoată țidulă de persecutat politic. Cel care cîștigă, dar nu guvernează. Cînd din incapacitate, cînd tot din incapacitate trebuie să predea guvernarea.

Lipsa de cultură politică și de alternativă va face ca PSD, ori ce va mai rămîne din el, să fie votat multă vreme de acum încolo. Pînă cînd va fi înlocuit cu noua stîngă, de care îmi este mai frică decît de PSD. 

De ce? Într-un episod viitor. După Bookfest și după o lansare de carte, săptămîna viitoare, la care am fost invitată să particip. 

Lumea globală a imbecililor

La Manchester, seara trecută, au fost ucise 22 de persoane și rănite alte peste 59. Printre care și copii. Este un act de o sălbăticie incompatibilă cu societatea în care trăim, cu gradul de civilizație pe care l-am atins. 

Este manifestarea ultimă, crima în masă, nu a unor fanatici religioși, ci ai exponenților unei religii (mai degrabă grupări) din a căror viață face parte, zi de zi și ceas de ceas, crima. Este manifestarea ultimă a urii cu care acești oameni trăiesc, la adresa lumii civilizate și, implicit, la adresa noastră, a celor care o populăm. Fanatismul presupune existența unor elemente distructive într-un întreg acceptabil. Dar ce poate fi fanatism în islam, cînd crima ca pedeapsă pentru ”necredincioși” este cea la care se recurge cel mai des?! Cînd exact asta scrie în Coran (cartea lor de căpătîi) că au de făcut?!? Cînd asta sînt îndemnați să facă?!? 

Cînd a rostit ”multiculturalismul e mort”, Merkel a spus un adevăr. Nu poți multiculturaliza societăți aflate la milenii de dezvoltare distanță. Nu poți multiculturaliza religii care slăvesc viața cu cea care slăvește doar moartea. Nu poți multiculturaliza tehnologii de secol XXI cu obiceiuri și așa zise credințe de secol VII. Ei pot profita de ele, ceea ce și fac, dar nu și le vor însuși niciodată, nefiind conforme cu tradiția și obiceiurile. 

Islamul nu este o religie, este o ideologie. O ideologie a morții. La fel ca toate stîngismele apărute mult mai tîrziu în istorie, islamul crede numai în moarte. Viața omenească nu valorează nimic ori, atunci cînd se folosesc de ea, este strict în scop de intimidare prin luarea de ostateci sau chiar vieți. Între islam și comunism, cea mai ucigașă ideologie, nu există decît deosebiri de formă, nu de fond. 

Cînd i-a invitat, în ciuda tuturor evidențelor și a tuturor tratatelor, pe migranți în Europa, Merkel a comis o greșeală care nu se știe încă cum se va sfîrși. A ignorat complet toate pericolele pe care această invazie necontrolată le poate aduce și a instituit controlul asupra populației băștinașe. Cuvîntul ”naționalism”, atît de disprețuit după cel de al Doilea Război Mondial, trebuia infirmat cu toată suita de urmări pe care o presupune, și cu lipsa completă de adecvare la realitatea secolului XXI. 

Libertatea, ceea ce am descoperit cu toții, mai greu sau mai ușor, cu tot ce presupune ea, este incompatibilă cu islamul. Islamul vrea să o suprime, asta este ținta lui. După care ar urma impunerea voinței unui scelerat din secolul VII, care a vrut religie proprie. 

Ce a trezit Merkel & comp însă este greu de estimat acum. Alte forțe ale răului, extrema dreaptă.  Exact ce, să presupunem, a vrut să evite. Dar cînd o întreagă clasă politică europeană se dovedește a nu avea cea mai mică idee cu ce se confruntă, urmările nu pot fi, pentru ea, decît imprevizibile. 

Și ca lucrurile să meargă din răul pornit înspre și mai răul dezvoltat, s-a instituit controlul. Nu asupra posibilelor atacuri, nu asupra celor veniți aici, nu asupra celor despre care afirmase că nu au reușit să se integreze (”multiculturalismul e mort”), ci asupra exact aceleiași populații care încerca să atragă atenția asupra a ceea ce se petrece. 

A căuta – și a găsi – vinovați acolo unde nu există, lucrurile fiind lămurite de mult, vedeți cruciade și cuceriri, nu poate duce la stîrpirea răului, ci numai la multiplicarea lui, sub diferite forme. Trăim într-o lume binară, cu dualitatea bine-rău prezentă permanent. Dacă și din binele știut facem noi rău, pentru că așa vrem sau așa considerăm că e cazul, ajungem la tragedii inimaginabile acum. 

Lumea binară este sabotată din interior de două categorii de imbecili. Unii care nu vor să o recunoască, inventînd concepte care să o anuleze, chipurile, de parcă realitatea s-ar schimba la bunul plac al unora, și care vor spune, identificînd prost totul, de la context și pînă la urmări, că cei care au atenționat dintru început asupra pericolului islamist se bucură acum, cînd văd cadavre de copii, și ceilalți. De parcă nu ei, socialiștii, creează situații cu cadavre de copii, vedeți cazul copilului găsit înecat, bine aranjat, și al cărui tată îl luase din siguranță pentru a-și pune dantura în Europa, și cazul copilului din Salvare, cel bine fardat cu moloz și la care putea avea acces toată lumea, că doar așa se lasă ușile mașinilor de Salvare, larg deschise. 

În categoria ”și ceilalți” intră exemplarul de mai jos. Despre care îți este și rușine de rușinea lui să vorbești, pînă în momentul în care îți dai seama că, din poziția de ”expert social media”, cum își spune, bagă în capul oamenilor tîmpeniile care nu-i dau pace lui. Dar asta e lumea liberă, în care și unul ca el are voie, spațiu și libertate să se exprime. 

Diferența fundamentală între lumea liberă și restul lumii, populate de triburi, dictatori și alte viețuitoare, exact asta este: în lumea liberă are voie să vorbească oricine, aproape orice. De unde și fragilitatea acestei lumi, care trebuie să lupte permanent pe două fronturi: cel extern și cel intern. Care fac corp comun în imbecilitate. 
 
(Foto: mirror.co.uk: Super Mario busker in Manchester city centre hours after arena attack shows why terrorists will never win)

Momente mai mult triste cu USR

Congresul USR.

Ținut săptămîna trecută la… la… la Cluj! La București era, probabil, prea banal. Și prea multă lume din televiziuni și presă. 

Presă a fost ceva, dar mai ceva decît ceva-ul lor am avut noi, online-ul românesc. Doi oameni au stat zi și noapte acolo, înregistrînd tot, apoi reluînd tot și stabilind ce poate fi folosit și ce nu. Băieții ăștia merită toți banii. Și vorbesc cît se poate de serios, nu numai că au cheltuit stînd acolo, dar ăsta este viitorul presei românești. Cu televiziunile și ziarele existente, singura cale de a afla lucruri și păreri noi rămîne presa alternativă. Adică ei, adică noi. Azi, și nu numai azi, ei. Adică Lucian Vâlsan și Alin Ciubotariu

Congresul a fost un prilej de a se mai vedea la față oamenii din USR, de a-și spune păsurile, de a-și alege conducerea. Nicușor Dan a fost ales președinte, și nici nu se putea altfel. Urmăriți-o numai pe fata cu măseaua de minte și veți vedea de ce. 

De la minutul 15:50, Cornelia Florina German, după Nicușor Dan. Și măseaua de minte. După ce am ascultat-o, am vrut să ies pe ușă și să mă duc să-mi scot toate măselele de minte. Odată. Ea a cîștigat 2 (două) voturi. 

Cosette Chichirău cu melodia ”Economic sînt de centru”:

Și pentru alte momente antren și voie bună, din festival, la alegere de pe canalul YouTube Freedom Alternative RO

Ce este de reținut:

Teoretic, USR nu este un partid, neavînd o orientare ideologică asumată. Nici după congres, ori cu atît mai mult după congres, cînd s-a precizat clar acest lucru. Apropierea lui Matei Păun de ruși îl face absolut nefrecventabil. Cea mai mare greșeală pe care o poate face acum Cioloș este să se lase antrenat de useriști, Dan zicînd cu jumătate de gură că sigur, îl propune premier din umbră.

1) Guvernele din umbră există numai în mințile unora și pe hîrtiile de citit ale altora. Altfel, sînt fantome de-a dreptul.
2) Trădează o bună parte din electoratul care îl așteaptă pe el, și nu USR.

Asta dacă nu îi place cumva rezervă. Situație în care nu mă mai interesează, mă interesează cei care vor, și vor să facă ceva ca să obțină.

Motiv pentru care mă interesează USR și ascensiunea ei, care cu toată impresia de grup la bere pe care o lasă, vrea să ajungă numărul doi pe țară. Ceea ce, în lipsa unui partid de dreapta, nu e deloc imposibil. 

Mai mult decît atît, respectul pentru justiție, de la PSD la USR, este același. Diferă numai exprimarea. Cît timp Firea vrea să supună prin referendum soarta decisă în justiție a unei construcții, Șerban (Shere) Marinescu (14 voturi pentru președinție USR, la congres), vrea cam același lucru. Dar pe Facebook:

 

După 30 de ani

Aproape. Mircea Kivu, ”distinsul” sociolog, cel care nu ridică niciodată vocea, cel cu poziții echilibrate de stînga, recunoaște. A colaborat cu Securitatea. 

Compunerea, apărută pe Facebook, în urma dezvăluirilor făcute de Sabin Orcan: 

De ce nu a spus Mircea Kivu timp de aproape 30 ani acest lucru? De rușine, din cîte declară. Rușinea este un sentiment pe care toți ar trebui, teoretic, să-l înțelegem. Și Mircea Kivu chiar găsește înțelegere la unii, pentru că, nu-i așa, în atîția ani societatea românească s-a divizat între ai lor și ai noștri. Ia să fi descoperit cineva încă un turnător actual la PSD! Atunci să fi văzut înfierare. Dar cum contează numai acum, pentru atunci avem înțelegere. ”Așa erau vremurile”. Nu pentru toți, desigur. Nu știe nimeni, nici Mircea Kivu, probabil, cîtor oameni le-a făcut rău. Ai lor și ai noștri. Asta a fost și asta este societatea românească, împărțită între ai lor și ai noștri.  De asta nu mergem mai departe decît economic, cu chiu cu vai, împinși de vremuri, de asta nu clădim nimic durabil, de asta nu avem o identitate la care toți să ne putem raporta. De asta demenții zilelor de azi visează globalizare cum nu a fost gîndită dintru începuturi, ci cu renunțarea la trecut, la granițe și la istorie. Poporul nou, apărut din spuma globalizării. Poporul fără istorie, poporul tuturor și al nimănui. Al cărui dă mai mult. O infernală mașinărie sociologică, un experiment social inadmisibil, bazat pe cine dă mai mult. O mistificare a vieții. 

Pentru că nu contează ce-ai făcut ieri, contează numai ce declari că vei face mîine. Sîntem o societate a vorbelor goale, nu a faptelor. 

Pentru ”faptele bune”din ultimele zeci de ani – o generație! – Mircea Kivu găsește, în schimb, înțelegere. Sindromul Stockolm atacă din nou, victima face pace cu călăul. Călău care se transformă în victimă. El, nu voi, a trăit cu rușinea, vă dați seama ce povară apăsa pe sufletul acestui om?

Mai mult, ”așa a fost atunci”. Și de ce nu am fost toți, atunci, așa?! De ce nu ne-am turnat între noi pînă la unul?! De ce unii au suferit cumplit iar alții au avut beneficii de pe urma unor asemenea colaborări?!

Mircea Kivu nu și-a neglijat nevasta și nu și-a bătut copiii, nici nu știu dacă are. Mircea Kivu nu a făcut nimic din acele fapte care să poată fi ținute pentru sine. Mircea Kivu a ajutat un regim ilegitim și criminal, oricum va fi întoarsă această poveste pe toate fețele.

Este tăcere în grupurile apropiate de Mircea Kivu. Useriști, leftiști, alți iști tac. Pînă trece vîlva, speră probabil. Ideologul mișcărilor nou apărute are nevoie de puțină liniște. Tot el! Noi, tot aici, rămînem să-i numărăm. Pentru că, uneori, numele nici nu mai contează. Au fost atît de mulți, îngrozitor de mulți, imposibil de suportat cît de mulți. Și de asta nouă, românilor, ne trebuia punctul 8 al declarației de la Timișoara. Punctul 8 de atunci, nu cel revizuit și adaptat, de acum. 

Și mai sînt încă. Printre noi, ”pentru noi”. Sacrificîndu-și liniștea sufletească pentru noi. Cum să nu le fi recunoscător? Cum să nu le ierți tu, tot tu, totul?! Și dacă lui, de ce nu și altora?! 

Mircea Kivu, forțat de dezvăluirea lui Orcan, nu confesat sincer, ci de nevoie. Asta trebuie reținut. E singurul lucru care trebuie reținut. Și rușinea declarată față de el însuși, nu și față de societate. Culmea, la un sociolog! 

Mai sînteți mulți, scîrbelor? 

(Foto: adevarul.ro)

”America la răscruce. Un dialog transatlantic” – fragment

Am plăcerea și bucuria să vă invit la o lansare de carte. Cartea se numește ”America la răscruce. Un dialog transatlantic”, și este o colaborare Cristian Pătrășconiu – Martin S. Martin. 

Lansarea va avea loc la Bookfest 2017, pe 27 mai, ora 13.30, la standul Humanitas. Cu această ocazie vor vorbi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Martin S. Martin și Cristian Pătrășconiu. 

Pentru că începem să discutăm lucrurile care într-adevăr contează. 

Mulțumită domnului Pătrășconiu, vă pot prezenta un fragment din carte. Enjoy! Ne vedem la locul, data și ora stabilite. 

Cristian PĂTRĂȘCONIU: Se spune, şi curentul acesta de opinie este unul semnificativ, că a vorbi despre lucruri de acest gen – libertate, tradiţie sau, în partea celalaltă, egalitate, echitate şamd – este ceva „prea înalt”. Prea departe de ce e cu adevărat lumea, de ce e viaţa (chiar viaţa de zi cu zi). Prea meta-fizic, prea „văzduhist”. Cum, cînd sînt concrete aceste idei? Cum se poate argumenta, convingător, seducător, despre concreteţea lor? Cum se văd, cum se pipăie ideile, aceste idei?

Martin S. Martin: Nici vorbă de văzduhism, de vorbit de cai verzi pe pereți, când subiectul este apărarea libertăților, păstrarea tradițiilor formatoare ale națiunii, blocarea influențelor politice nefaste.

Rămânând în sfera discuției noastre, a te opune corectitudinii politice nu înseamnă doar a amenda lucrurile caraghioase inventate de căutătorii de noduri în papura limbajului, de cei care au descoperit pericolele microagresiunii, care par multora neimportante, nepericuloase. Corectitudinea politică este periculoasă și amenință direct libertatea.

Este deja demonstrată nocivitatea cenzurii ideologice, a anulării libertății de exprimare, unul din pilonii democrației americane. Dar CP își găsește fanatici care împing lucrurile până la îndemnurile directe la rebeliune, la dezordine socială, la crime motivate de ură.

Un profesor de la universitatea Drexel din Philadelphia a simțit nevoia să publice pe mediile de socializare dorința pe care ar fi vrut-o îndeplinită la ultimul Crăciun: să vadă în Statele Unite un genocid al albilor. Acesta este un efect de demențializare socială, imposibil de justificat. Profesorul, care predă științele politice, este alb.

De curînd, patru tineri african-americani din Chicago au răpit, sechestrat și torturat un alb handicapat mintal și au filmat bătaia, forțarea de a bea apă din toaletă și de a repeta F..k whites, f..k Trump. Presa a relatat evenimentul pe scurt, cu comentarii blânde.

La mai multe meetinguri ale organizațiilor Viețile Negre Contează s-au arborat și scandat lozincile anarhiste: „Ucideți polițiștii!”, ” Omorâți albi!”, „Fără poliție și închisori!”. Va ajunge țara la conflicte rasiale de mare răspândire, la război civil motivat rasial, fără ca să existe azi un moderator autoritar ca Martin Luther King?

Măsurile de cenzură culturală impuse de studenții liberali nu mai sunt demult intervenții mai mult ridicole decât periculoase. La universitatea Stanford, din statul California, studenții au cerut scoaterea din programa analitică a istoriei civilizației vestice, deoarece aceasta a fost un proces istoric care a avut la bază supremația albă. La UPen (University of Pennsylvania) din Philadelphia, tabloul lui Shakespeare a fost dat jos, fiindcă a fost sexist și înlocuit cu portretul unei obscure poete afroamericană lesbiană. În programul de literatură engleză de la universitatea statului Minnesota nu mai sunt incluși Faulkner, Joyce și Hemingway, sub diverse acuzații fanteziste. În mai multe state, numele lui George Washington și Thomas Jefferson date unor străzi, școli și instituții sunt contestate și se cere schimbarea lor, penrtu faptul că cei doi giganți ai istoriei americane au fost proprietari de sclavi.

Cu ce se deosebesc motivele acestor vandalisme culturale de aruncarea în aer a statuilor lui Buda și demolarea ruinelor antice făcute de Talibani?

O tendință îngrijorătoare este apariția în sânul grupărilor liberale americane a enunțurilor antisemite, o orientare a celor mai liberale elemente din politica americană spre ostilitate pentru statul Israel, din ce în ce mai vocală. Acestea au fost deja înregistrate în Europa de vest.

O alianță strategică a stângii politice, care a avut, în secolul trecut, o istorie bogată de terorism politic, cu radicalismul islamic ar fi un dezastru pentru lumea vestică și pentru civilizația iudeo-creștină.

Apărarea libertăților politice și combaterea violențelor de natură anarhistă, motivate de nemulțumiri sociale, rasiale și culturale, nu sunt simple teorii ci realități ale societății scindate în care trăim.

 

Alegeri. Migranți sau roboți?

Într-o zi a sfîrșitului de campionat de fotbal românesc, cîștigat de Hagi și de echipa aceea pe care o antrenează, a finalei Open-ului de la Madrid, adjudecată de Halep, a congresului USR, tot Nicușor Dan președinte, amănunte aici, a celui mai mare atac cibernetic cunoscut pînă acum, a finalei Eurovision, a zilei cînd Facebook-ul românesc dă semne că se sfîrșește, se ivește în mintea mea întrebarea: 

De ce să angajezi imigranți cînd pot roboții să facă muncile respective? Și atunci, cine ne ține în loc dezvoltarea, cine împiedică progresul?!

Dacă pentru unii răspunsul e simplu, pentru progresiști va fi dificil de explicat. Nu pentru că nu ar fi public doritor de cuvinte goale, dar cum răspund la întrebarea: ce facem concret? Renunțăm la dezvoltare, și atunci, de aici, poate pleca direcția de discuții: cînd, în istorie, am mai fost doritori să lăsăm cuceririle științifice să aștepte pînă într-un viitor nedefinit, cînd pot fi puse în aplicare? De ce acum nu, pe noi nu ne deranjează această stare de fapt? De ce să mai amînăm punerea în aplicare a unei tehnologii avansate, cînd s-a mai întîmplat și de ce aceasta?

Sînt întrebări care cer răspuns concret, nu mai vedem, nu mîine și poimîine. Sînt întrebări la al căror răspuns trebuie atașați ani întregi de cercetări, simulări și grafice. Sînt întrebările timpului nostru. 

Iar dacă unii analiști interpretează victoria de ieri a CDU în landul Renania de Nord – Westfalia ca un vot pro-Merkel și o mare victorie, eu înclin să cred că este mai mult un vot negativ, anti-Schulz, challengerul special al cancelarului Merkel, venit din fruntea Parlamentului European pentru alegerile de anul acesta. 

Dar Uniunea Europeană este Germania. Este în primul rînd Germania. Germania este împotriva UE?!?

Rezultatul votului de ieri este ca și cum nemții ar alege roboți cu suflet. Este expresia confuziei și lipsei de orientare politică a populației în fața celui mai mare val imigraționist sosit vreodată pe teritoriul european. Expresia lipsei de viziune, a metodelor și modelelor pe care ar fi trebuit să le arate pînă astăzi Europa, nu numai Germania, în rezolvarea unei situații pe care ea însăși, prin vocea cancelarului în funcție, a creat-o. 

(Foto: chinadaily.com)

 

 

Iresponsabilitate crasă! Dați o șansă publicului dumneavoastră!

Notam de dimineață, după demiterea șefului FBI, James Comey, pe Facebook, că presa română nu știe (încă) cum să abordeze subiectul Trump – SUA. În curînd se vor bucura și pentru ”victoriile” Coreei de Nord. La fel cum nu știe să abordeze nici un subiect de politică externă. 

În politica externă, presa română este expresia a ce cred redactorii despre evenimente și oameni, nimeni nu dă (sau dă cu întîrziere, la categoria ”s-a mai întîmplat și”, printre sînii unei vedete și fesele alteia) atît, informația brută. 

Cum putem atunci să avem încredere pe segmentul știri interne?! Cum putem ști dacă o declarație nu a fost trunchiată, redusă la ce anume vrea să scoată în evidență redactorul ei? 

Și asta pentru că presa română nu are habar de schimbarea de paradigmă externă ce se petrece acum în lume. Și nici nu vrea să știe. 

Mai este ceva ce a scăpat, din ce-am văzut eu, în totalitate presei noastre: administrația Trump acordă ajutoare în armament kurzilor din Iraq pînă la nimicirea statului islamic.

Administrația Trump a identificat dușmanii lumii libere: islamul și comunismul.

Acum puteți plînge, din lacrimi, nu din încălzire globală să se umfle apele lumii.

Mai departe, aveți postările de Facebook ale lui Paul Dragoș Aligică. Pe aceeași temă, evident. 

Care este diferenta intre (1) speculatie, (2) teoria conspiratiei si (3) analiza politica? Care este diferenta intre propaganda isterica, iresponsabila si jurnalism profesionist?

Diferenta este urmatoarea: in momentul in care – in exercitiul profesional de analist si diseminator de informatie – ai de ales intre o informatie FACTUALA si precum cea de mai jos, si pe de alta parte speculatie si propaganda, te opresti o secunda si incerci sa judeci. Mai mult, indiferent care e conspiratia zilei si care e ultima isterie indusa de mass media si la care tii personal din varii motive, ai decenta sa iti lasi publicul sa stie informatia factuala respectiva. Sa faca el ce vrea cu ea. NU o escamotezi.

Asadar, dupa toate standardele politicii externe, politica institutionalizata la Washington (intre altele bugetar-validata, nu doar declarativa) este definita in acest moment de urmatoarele:

1. SUA tocmai anunta ca aloca bugetar Ucrainei un sprijin în valoare de peste 500 de milioane de dolari

2. SUA tocmai ca anunta ca pregateste sustinerea bugetara masiva a unei campanii de contracarare a propagandei ruse in Europa.

3. SUA anunta că Rusia a ocupat ilegal teritorii aparținând Georgiei („republicile separatiste” Osetia de Sud și Abhazia).

In plus fata de cele de mai sus, SUA anuntase deja ca pentru eliminarea sancțiunilor legate de ocuparea Crimeei, peninsula trebuie returnată Ucrainei.

Aceasta sunt faptele si acesta este contextul lor. NU conteaza ce cred sau spun cei de la centrala de propaganda de la care te adapi si care iti substituie acum facultatile judecatii personale. Faptele sunt fapte. A NU prezenta publicului faptele respective si a refuza discutarea lor in context comparativ, evocand sau aplicand teorii ale conspiratiei de cea mai rudimentara forma este LIPSA DE PROFESIONISM; este, mai grav, intr-o tara ca Romania, IRESPONSABILITATE CRASA.

Nu ma intereseaza cu cine tii, sau ca analist si jurnalist fiind, ai ajuns sa te comporti ca un microbist fata de fenomenele pe care se presupune ca le analizezi si prezinti publicului. A prezenta faptele este obligatia ta minimala. Ca apoi vrei sa le sucesti si interpretezi, e OK. Dar prezinta faptele. Macar atat.

PS: E o chestiune elementara in analiza politica. Elementara, elementara, dar se pare ca e bine sa o reamintim colegilor analisti, aflati in pericol de malpraxis pe baza continua:

Linia politica de facto a unui Stat este reflectata si poate fi cel mai clar determinata in bugetul acesteia. E ca la orice organizatie. Structura alocarii resurselor vorbeste cel mai bine despre prioritati, directii si factorii cheie.

Este bugetul o reflectare perfecta a realitatii politic-strategice? NU. Dar este cel mai apropiat si realist proxi posibil.

Asadar, cand ai de analizat speculatie privind linia politica a unui Stat, cand vrei sa verifici directia si trendurile in decizia sa colectiva, unde te duci? La buget. Evident ca mai sunt si alte nenumarate elemente. Dar un analist bun asta face. NU se apuca sa speculeze pana nu verifica:

„Ia sa vad ma, isi zice el sau ea, teza asta cu linia asta politica fata de NATO sau X sau Y, se verifica sau nu in buget? Si daca nu se verifica nu inseamna neaparat ca nu e reala. Poate ca se va intampla. Dar momentan nu are baza institutionalizata. E un semnal clar ca trebuie sa fiu mai temperat in a face afirmatii”.

Cand un stat de interes anunta ca a trecut bugetul sau un set de amendamente la buget, este prilejul unei radiografii, a unei confruntari empirice. Profesionistii acolo se uita. Asta e diferenta intre a fi profesionist si a NU fi. Si asta NU are nici cea mai mica legatura cu partipriurile ideologice. E o chestiune elementara. Comunistii isi instruiau mai bine analistii. Asta e.

Dati-le, domnilor si doamnelor formatori de opinie si jurnalisti, o sansa cititorilor si publicului dv. Atat vi se cere: sa le dati o sansa sa-si formeze o opinie cu mintea lor.

Sunt oameni care lucreaza din greu, au o familie, au zeci de obligatii. Depind de voi ca sa inteleaga lumea asta din jur, ca cetateni, ca persoane private. Dedica 10 minute – poate 20 pe zi – sa se informeze. Vor in mod onest sa fie informati. Va acorda increderea. In diviziunea muncii, voi veniti cu partea de informare. Si voi ce le oferiti? Nici macar faptele. Ati ajuns sa purtati bataliile politice si ideologice ale altora, de pe alte meleaguri, pe seama publicului vostru. Va bateti joc de el si de voi insiva.

Asta apropos de postarea mea anterioara relativa la modul iresponsabil in care acoperiti segmentul extern. Dati oamenilor o sansa sa isi faca o opinie. Ceea ce faceti nu este onest, nu este profesionist. A escamota fapte, a substitui opinii si sabloane propagandistice, narative si meme, prezentarii realitatii factuale NU ajuta nimanui.

Nu asa se lupta impotriva Rusiei. Nu asa se apara UE sau proiectul comun occidental. Nu asa se apara Romania. De pilda, cui credeti ca ajuta escamotarea si minimizarea deciziilor Congresului American?! Credeti ca substituind faptele cu meme si linii propagandistice si teorii ale conspiratiei ajutati cauza comuna? Nu.

Duceti o lupta, v-ati aventurat pe o cale mimetica si iresponsabila care nu e a interesului tarii, a cititorilor vostri, a insasi profesiuniii dv. Nu conteaza partipriurile ideologice. Puteti crede ce vreti. Dar dati-le oamenilor astia de buna credinta o sansa si prezentati-le minimal faptele. Atat. Dupa aceea interpretati-le cum vreti, cum vedeti la TV sau cum vi se nazare. Dar dati-le macar o sansa sa gandesca liber. Atat: o sansa.

Apropos de linia de comentarii anterioare- si cu asta inchei: O sa ma intrebati, bine dar de ce nu faceti ceva in publicistica romaneasca? V-ati retras pe facebook. Dar de ce nu puneti pe picioare ceva alternativ? Unde sa angajati oameni care stiu sa verifice un buget, stiu sa discrimineze propaganda si naratiunea si sa identifice faptele etc etc etc..

Asa cum v-am spus, am incercat si incerc. Astept de mai bine de un an ca o platforma alternativa se fie pusa pe picioare si m-am angajat pro-bono cu drept de exclusivitate acelui proiect ipotetic.

Unde e projectul acum? In ce faza este? Habar nu am. Daca as fi exilat pe luna, probabil tot as mai primi din cand in cand mesaje de la baza: „D-le Aligica, mai aveti conserve? Cum e vremea la tine?!”

SUA – nu UE, pentru ca acolo pana la proba contrarie e ca si cum n-ar fi – va angaja acum sume mari in contracararea propagandei ruse. Ar fi fost momentul. Ce fac partenerii din Romania? Nu stiu. Poate ca fac. Dar pentru mine, ca partas al taraseniei, este un mister ce se intampla dincolo. Deci nu stiu ce sa va spun…

Realitatea este insa asta prieteni: Actualul echilibru in peisajul mediatic romanesc este satisfacator pentru toate partile din peisaj. Nu conteaza subfolosirea odioasa a talentului jurnalistic si publicistic in Romania – pur si simplu alungat si marginalizat – nu conteaza incapacitatea structurala ce se genereaza in tara in ceea ce priveste resursa umana si intelectuala in noul tip de razboi informational si ideologic. NU conteaza. Actualul echilibru in peisajul mediatic romanesc este satisfacator pentru toate partile acum in peisaj. Asta e tot.

Un pas înainte, doi înapoi

Președintele american Donald Trump l-a concediat pe șeful FBI, James Comey, ”effective immediately”. Asta înseamnă o premieră pentru istoria americană, dacă ținem cont de precedenta singura concediere, a lui William Session, în 1993, de către președintele Bill Clinton, dar numai după refuzul de a părăsi postul. 

Numit în 2013 de către Barack Obama, pentru 10 ani, șeful FBI va rămîne cunoscut pentru jocul la două capete pe care a încercat sistematic să-l facă, forțat probabil de realitatea care dădea altceva decît în mintea progresiștilor. Astfel s-a ajuns ca și Hillary Clinton să-l acuze de deschiderea unei noi anchete privind emailurile sale, cu mai puțin de două săptămîni înainte de scrutin, la 28 octombrie 2016. 

O victimă a establishmentului, nu altceva! Ăsta va fi coridorul de atac al progresiștilor. 

Alegerea președintelui Trump și implicit, toate mișcările generate de aceasta, inclusiv șutul în dos dat lui Comey, ne-ar putea da speranțe și nouă. Dar chiar dacă pînă la alegerile prezidențiale se va găsi acel candidat cu adevărat de dreapta, și în eventualitatea unui cîștig, dacă ne uităm la ultimii aproape 28 de ani, tot ce vedem este un pas înainte, doi înapoi. De fiecare dată cînd am ales candidatul dreptei a urmat, fără discuție, perioada de renegare nu numai a persoanei, ci a tot ce a făcut. Tot ce s-a realizat trebuie aruncat la gunoi, nu numai cu copilul din copaie, dar chiar cu odaia. 

Pînă cînd votanții PSD nu vor avea ce vota, altceva decît acest partid toxic doctrinar și lipsit de oameni capabili și credibili, pînă cînd nu li se va oferi șansa unei construcții care să-i reprezinte și pînă cînd nu îi vom învăța că există lume și după PSD, vom rămîne cantonați în jocul dezastruos un pas înainte, doi pași înapoi. 

În timp ce lumea va merge mai departe.