Despre cota unică. O insulă de egalitate într-o mare de libertate.

By Bleen On May 30, 2011 · 150 Comments · In politică internă

Cinci studenţi se decid să strîngă bani pentru a pleca împreună la munte. Să-i numim inteligentul, norocosul, muncitorul, ghinionistul şi puturosul. Primul cîştigă 4 000 de lei dintr-un proiect IT pe care-l face într-o săptămînă, al doilea primeşte 3 000 de lei de la părinţi, al treilea nu-şi găseşte de lucru decît ca ospătar şi cîştigă 1 500 de lei după o lună de muncă, al patrulea se îmbolnăveşte şi nu poate munci decît cinci zile, pentru care cîştigă 500 de lei iar cel de-al cincilea e genul care nu se poate trezi dimineaţa şi nici nu poate munci vara, cînd e atît de frumos afară dar reuşeşte să strîngă de ici, de colo, 300 de lei.

În ziua plecării studenţii noştri se întîlnesc şi decid să pună o parte din bani într-un fond comun, pentru cazare, transport şi masă, urmînd ca fiecare să-şi păstreze o parte din banii cîştigaţi pentru cheltuieli personale, “private”, să le zicem. Astfel, după calculul lor, cazarea, masa şi transportul fac împreună circa 3 000 de lei. Toţi vor beneficia în mod egal de fondul comun, de masă, cazare şi transport.

Au 3 variante în care pot decide cum participă fiecare la fondul comun:

a) Fiecare participă cu o sumă fixă, adică cu 600 de lei. Primilor doi le convine, fiindcă după ce contribuie la fondul comun le rămîn suficienţi bani şi pentru cheltuielile “private”. Astfel, dacă primul ar contribui cu 15% din banii săi iar al doilea cu 20%, cel de-al treilea ar fi nevoit să contribuie cu 40% din banii săi, rămînîndu-i puţin peste jumătate pentru alte cheltuieli. Nu mai vorbim de ceilalţi doi, al patrulea şi al cincilea, care chiar nu-şi pot permite să participe la fondul comun, ceea ce înseamnă că vor fi eliminaţi din povestea noastră şi vor rămîne acasă. Dacă despre al cincilea putem spune c-o merită din plin (deşi, la urma urmei, parcă şi el ar merita totuşi o a doua şansă), de al patrulea ne pare sincer rău, fiindcă, s-o spunem p-aia dreaptă, omul n-a avut nicio vină, a avut doar ghinion să se îmbolnăvească într-un moment nepotrivit iar atunci cînd a avut posibilitatea, a muncit. Rău ne pare şi pentru cel de-al treilea. N-a avut norocul să fie inteligent ca primul sau să aibă părinţi bogaţi ca cel de-al doilea însă s-a luptat să-şi găsească de lucru şi a muncit din greu o lună întreagă. Iar dacă pentru primii doi contribuţia la fondul comun de cazare, masă şi transport abia se simte, pentru el reprezintă aproape jumătate din banii munciţi. Această variantă o putem numi “cît dai, atît primeşti”. În fapt, în acest caz, stabilirea unui fond comun ar fi inutilă.

b) Cei cinci contribuie cu acelaşi procent, egal pentru toată lumea. Astfel, prietenii noştri au decis ca fiecare să contribuie cu 30% din banii cîştigaţi în luna de dinaintea plecării. Primul contribuie cu 1 200 de lei, al doilea cu 900 de lei, al treilea cu 450 de lei, al patrulea cu 150 de lei iar ultimul cu 90 de lei. Astfel, dacă al doilea a cîştigat de două ori mai mult decît al treilea, va contribui cu de două ori mai mulţi bani la fondul comun iar dacă primul a cîştigat de 8 ori mai mult decît al patrulea, va contribui cu de 8 ori mai mulţi bani. Sau, dacă privim din punctul de vedere al banilor rămaşi, raportul dintre prietenii noştri rămîne acelaşi, şi după ce contribuie. Astfel, primului îi rămîn 2 800 de lei, de 8 ori mai mult decît celui de-al patrulea, căruia îi rămîn 350 de lei. În acest caz, al cotei unice, să-i zicem (ideea mi-a venit acum, pe loc – sună bine cotă unică, nu?) pe de o parte toţi cei cinci au parte de o vacanţă la munte, nimeni nu rămîne acasă şi toţi au parte de cazare, masă şi transport în mod egal iar pe de altă parte, fiecare se distrează, are bani de cheltuială, proporţional cu cît merită, cu cît a cîştigat în luna de dinaintea plecării. Avem totuşi o strîngere de inimă pentru cel de-al patrulea, cel care a avut ghinionul să se îmbolnăvească şi ne cam enervează cheful de distracţie al celui de-al doilea, cel care n-a muncit deloc dar a avut bani de la părinţi. Însă ne bucurăm că ceilalţi au primit exact ce au meritat, primul pentru ştiinţă, al treilea pentru muncă şi ultimul pentru lene. Această variantă de contribuţie pune accentul pe merit, fără a neglija însă nevoile minimale ale fiecăruia. O insulă de egalitate într-o mare de libertate, cu alte cuvinte.

c) Cu cît unul dintre studenţii noştri cîştigă mai mulţi bani, cu atît procentul cu care va participa la fondul comun va fi mai mare. Astfel, se stabilesc mai multe plafoane: cine cîştigă pînă în 1 000 de lei, contribuie cu 10%, cine cîştigă între 1 000 şi 2 000, cu 20%, între 2 000 şi 3 000, cu 30%, între 3 000 şi 4 000, cu 40%, peste 4 000, cu 50%. În acest caz, primul contribuie cu 2 000 de lei, al doilea cu 1 200 de lei, al treilea cu 300 de lei, al patrulea cu 50 de lei şi al cincilea cu 30 de lei. Putem remarca, că deşi al doilea a cîştigat dublu faţă de al treilea, va contribui la fondul comun cu o sumă de aproape 7 ori mai mare. În acest caz, ca şi în cel de-al doilea, toţi prietenii noştri au parte de munte şi beneficiază de cazare, masă şi transport în mod egal. Ideea, în această variantă, e ca subiecţii noştri să rămînă în propriul buzunar cu sume de bani relativ egale, nu numai să beneficieze în mod egal de cazare, masă şi transport ci şi de banii pentru cheltuieli “private”. Această variantă pune accentul pe egalitate, îi recompensează pe cei care cîştigă mai puţin şi îi pedepseşte pe cei care cîştigă mai mult, pentru a-i aduce pe toţi la acelaşi nivel. Fiindcă toţi avem nevoie de distracţie şi “alte cheltuieli” în mod egal, ca oameni ce sîntem. Inteligentul va fi pedepsit pentru inteligenţă, norocosul pentru noroc şi muncitorul pentru muncă şi sumele de bani de cheltuială care le vor rămîne nu vor fi proporţionale cu cît a cîştigat fiecare, ci vor tinde să fie relativ egale pentru toţi.

Această variantă, a cotei progresive, nu doar taie un drum printre curţile sătenilor, încearcă să-l taie în aşa fel încît să le egalizeze parcelele. Taie în aşa fel încît la final, cînd drumul e gata, toţi sătenii să aibă terenuri egale. Iar în prezenţa egalităţii absolute, libertatea îşi pierde sensul. Fiindcă inegalitatea însăşi e rezultatul libertăţii (dar nu numai al libertăţii, ci şi al hazardului sau nedreptăţii – problema e că atunci cînd încerci să tai capetele nedreptăţii şi hazardului, îţi moare balaurul de tot). Iar încercarea de a o anula pe prima este, în fapt, încercarea de a o anula pe cea de-a doua. Iar de la egalitate la devălmăşie nu e decît o jumătate de pas. Terenurile ţăranilor erau rezultatul libertăţii, odată transformate în parcele identice, nu mai spun nimic despre libertatea stăpînilor lor. E ca şi cum, într-o cursă atletică, ai opri concurenţii din 50 în 50 de metri şi i-ai pune de fiecare dată să reia cursa de pe poziţii egale. În acest caz, din libertatea de a alerga nu rămîne decît efortul de a alerga. Efort care va fi din ce în ce mai mic, fiindcă nu merită, atîta timp cît rezultatul e acelaşi. Iar foştii atleţi se vor transforma în animale de povară, puse să alerge sub ameninţarea biciului.

Şi uite aşa, ajungem la varianta extremă, în care toţi banii cîştigaţi de studenţi se duc într-un fond comun, utilizat în mod egal de toţi (aţi ghicit, asta-i varianta comunistă). Dacă vă veţi uita atent, veţi vedea că varianta c) nu e decît varianta “imperfectă” a acesteia, e varianta de circumstanţă, care visează în secret la ideal, care merge pe burtă şi care deocamdată trebuie să ţină seama de contextul istorico-spiritual şi cultural. Cînd progresul spiritual o va permite, cînd spiritul uman va fi copt şi cînd prostimea va fi pregătită pentru o nouă treaptă a evoluţiei, atunci se va trece la varianta perfectă, ideală, extremă, la varianta “unul pentru toţi, ura şi la gară, ce-am avut şi ce-am pierdut”. Ah, vorbesc ca-n 1917 primăvara, de frică să nu zică ăştia că o dau cu anticomunismul şi crimele comunismului.

PS. Crin Antonescu: “principiul liberal nu se bazează neapărat pe cota unică ci pe fiscalitate redusă” D-aia în 1875 la Mazar Paşa s-a născut Partidul Naţional Contabil. Dacă nu, se năştea Partidul Naţional Liberal. Cum se împacă egalitatea cu forţa cu liberalismul? Cam ca Antonescu cu munca.

Articole similare:

Am întîlnit şi nemţi idioţi. Azi, Klaus Johannis.

De ce creşterea taxelor nu e o soluţie

Chestiunea deficitului

Noua ca Zăpada

Tagged with: fiscalitate

150 comments 0 people listening

Comment help
Get Livefyre

Sort: Newest | Oldest

nedormitul

Varianta banc: Cică doi giurgiuveni se întîlnesc pe stradă Giurgiuveanul 1: Te fut. Alin Ionescu: Tu să nu îndrăzneşti să mă fuți pe mine, ai auzit? Între noi e iubire fraternă, ai înţeles? Iubire fraternă! Fraternă!!!

Despre cota unică. O insulă de egalitate într-o mare de libertate.

Articole similare:

Abonaţi via RSS Feed

Recent Comments

Facebook

Arhivă

Blogroll

Autori

Quantcast

Meta

Etichete

Madame Blogary

Pages

The Latest

Furia, PPDD și alegerile locale

More