1 Decembrie cu muzică. Jean Moscopol și rezistența anticomunistă.

La 98 de ani de la Marea Unire, să trecem peste patriotismul de fațadă și de politică și să ne oprim asupra uneia din figurile care au încîntat terasele și teatrele perioadei interbelice, Jean Moscopol.

Născut din părinți greci, la Brăila, Jean Moscopol avea să fie, pe rînd, proprietar de patiserie, bijutier, funcționar de agenție maritimă și de bancă și student la Aeronautică, pînă în momentul în care muzica avea să devină ocupația lui permanentă.

Jean Moscopol a cîntat în operetele ”Alhambritta”, ”Lăsaţi-mă să cânt” și ”Contesa Maritza”, ca angajat al Teatrului Alhambra. Mai tîrziu, avea să facă turul României împreună cu Teatrul Național, avînd în repertoriu peste 300 de cîntece.

Între timp, înregistra la Berlin numeroase discuri, cu orchestre celebre, ca Honigsberg, de exemplu, și lua lecții de bel canto cu profesorul Korst, și la Londra, unde, de asemenea, a înregistrat pentru faimoasa casă de discuri RCA Records.

Venirea la putere a regimului comunist în România a însemnat și despărțirea de țara căreia îi făcuse cunoscut tangoul. Urînd din tot sufletul rusificarea care avea să pună stăpînire pe țară și nedorind nici o clipă să cînte pentru noul regim, Moscopol pleacă, în 1945, definitiv în SUA.

Stabilit la New York, reușește să întrețină, din salariul modest de hamal al unui hotel, un mic ansamblu muzical cu care cîntă în continuare și al cărui repertoriu se îmbogățește cu cîntece profund anticomuniste. Moare în 1980 acolo, departe. Guvernul comunist român încearcă să-l facă uitat populației, prin ștergerea a tot ce a însemnat Moscopol pentru viața artistică a României dintre războaie.

Cel pe care îl ascultați cîntînd, printre altele,  nemuritoarea ”Zaraza” ar trebui să ne dea sensul a ce trebuie să facem astăzi. Respingerea oricărei forme de comunism, indiferent cît de bine mascate, și demnitatea de a-i rezista. Moscopol este definitoriu și pentru diaspora românească, de asemenea, plecată din țară din cauza asaltului roșu de după 1990.

Acum, cînd sîntem, aparent, în cea mai bună și mai sigură situație a României de la Marea Unire, nu trebuie să uităm ce a însemnat pentru noi cizma rusească și ce avem de făcut. Respingerea oricărei forme de comunism, indiferent de intențiile bune sub care este mascat, unirea cu Republica Moldova și direcția, fără dubiu și nenegociabilă către vest. Un vest asaltat el însuși de idei așa zis revoluționare, un vest într-o profundă criză identitară. Dar acest vest este, paradoxal poate, tot ce a mai rămas solid și de încredere ca reper al unei lumi libere.

Cînd petreceți și vă simțiți bine, nu uitați ce a însemnat guvernul comunist. Pentru România, 45 de ani.

La mulți ani, România! 🙂

moscopol

 

 

Lauda și narcisismul

narcisism

„Bravo mama, bravo!” Copilul incurajat si bucuros, apuca si celalalt pantof si incearca sa-l incalte: „Acuma asta” , zice copilul satisfacut. „Da, mama, asa e, asta urmeaza. Bravo! „Acuma mergem” zice copilul. ” Da, mama, asa e, acum mergem. Bravo!” Si au plecat. Copilul energizat si bucuros, mama calma si mandra.

Chiar au copiii nevoie de laudele parintilor? Nu cumva prin laude parintii pun stapanire pe ispravile mici si mari ale copiiilor lor? Copilul meu e frumos, destept, a facut asta si a facut ailalta, dar mai presus de toate E AL MEU. A facut tot ce-a facut PENTRU CA E AL MEU.


Mai mult, nu cumva, in felul asta, eu, parinte, ii spun copilului meu ca ispravile lui sunt ispravi doar pentru ca sunt recunoscute si legitimate ca atare de laudele mele? Si daca e asa, nu urmeaza, de aici, ca de aceste recunoasteri atarna nu doar valoarea ispravilor lui, ci chiar EL INSUSI, ca fiinta? Pe scurt, eu, copil, exist sau nu exist in functie de ce crede mama de faptele mele. Care de fapt, tot ale ei sunt. Copilul se vede pe el insusi prin ochii parintilor. Asa e normal. Numai ca aceasta privire trebuie sa fie una increzatoare si admirativa, NU legitimanta. Normal ar fi ca parintele sa se minuneze de isprava copilului si sa fie el insusi recunoscator pentru acea isprava. Normal ar fi ca aceasta recunostinta sa se regaseasca in atitudine, in discurs, dar mai ales in INCREDEREA acordata copilului. Laudele nu il fac pe copil increzator, ci vanitos si narcisic. Admiratia este cea care ii da curaj si incredere in sine.

(Foto: Conda de Satriano, Narciso, 1893/arteinsublimedetailsdicatherinelarose.blogspot.com)

Sărbătoarea ca impas

Viața curentă, măcinată în rutină, stresată de surprize multiple și obosită în onorarea obligațiilor curente, se retrezește în țoale festive ori de câte ori calendarul îi amintește date importante.

De la cea de naștere, de fapt cel mai prețios eveniment din viața fiecăruia, la colecția de răsturnări locale, colective și globale, zile cu înțeles și implicare publică, repere mobilizatoare cu efect de masă, dincolo de statut, nivel cultural, avere, culoarea tenului… Un mecanism interesant. Desigur, un prilej cu largă utilizare a sentimentelor comune de către principalii jucători de pe scena publică, privată și adesea pe cele oculte…

Transformarea unei simple zile, din 365, într-un prilej de identificare colectivă (uneori pozitivă, alteori marcată de resentimente) se transformă într-o resursă de primă mărime în mecanismele de influență, control și mobilizare.

Timpul face bani! Face multe altele…

Iată de ce, ideea de ”sărbătoare” asociată unei date calendaristice devine un vector, o investiție de prim ordin. Onorată colectiv, comunitar sau doar privat și individual, fără a avea după ani și ani o conexiune directă cu prezentul imediat. Pică din cer…

Implicarea contează! Ca simplă disponibilitate sau expresie a unui pachet de dependențe structurale și, nu de puține ori, ca ambiție, alegere, salt, printr-o aglomerare colectivă generatoare de energie. ”Mutând munții din loc”…

Evenimenul, ca sărbătoare, are acea gramatică, bucătărie și o poziționare de primă mărime pe piața managementului public. Se plasează în spații speciale, ”locuri istorice”, activează poziții-cheie și diverși meșteșugari ai demagogiei, marcând momente-reper în rostogolirea vieții curente, isi fac treaba…

Un adevărat spectacol te tip ”Bollywood”, adică una dintre cele mai ambițioase aplicări în practică a ”teoriei castravetelui”. Multă campanie despre ceva care a avut loc (probabil) acum 100, 200… de ani ș.a.m.d.

Greșeală!

Lucrurile nu sunt chiar așa de simple. Avem aici o implicare directă a trecutului în a genera o viziune către viitor, chiar și pentru un viitor iluzoriu, dar cel mai adesea, pentru a gestiona prezentul. Un prezent, nu de puține ori critic sau, dimpotrivă, golit de conținut, pur și simplu rătăcit între confuzie și incertitudine.

Iată de ce, un eveniment simbolic, o comemorare, o sărbătoare devine marfă! Apă la moară într-o vară secetoasă…

De aici întrebarea: Prin ce anume, o simplă poveste, o sucesiune de fapte și dezvoltări dramatice, cu urmări uneori majore, se impune ca un reper istoric, ca un criteriu de poziționare individuală și colectivă, la mult timp după, în viitorul îndepărtat, definind o cauză, un ideal, unanim înțeles și asumat?

Dacă ar fi să demontăm mecanismul acestei vrăji colective, într-o simplă analiză la nivel de semnificație, motivație și implicare, am putea alege câteva dimensiuni (sau altele)…

Valoarea simbolică
Onorând nevoia de repere subiective, apare ca unul dintre cele mai importante paradoxuri ale existenței umane. Credință, adesea iluzie, tradiție transferată de la sine, oarecum mecanic, consacrată prin ritual și repetiție, se impune prin extensie și influență în lumile care s-au perindat de-a lungul și de-a latul istoriei.

Uimitoarea influență motivațională pe multiple planuri, la concurență cu mecansime prezente, cu acoperire materială și instituțională de primă mărime. Și totuși nu este o simplă iluzie. O naivitate ce ar ține de stupiditate sau inerție colectivă.

Consistența evenimentului de reper derivă adesea din trăirea, recunoașterea și uneori asumarea unor mutații structurale majore.

Mutații structurale majore
Catastrofe naturale, rupturi masive la nivel instituțional (revoluții, decapitări, trădări, revelații) și mai ales mutări la nivel economic și social cu efecte, costuri și determinări care spulberă orice iluzie individuală și colectivă, cum că oamenii controlează lumea, sunt stăpâni pe propria viață. În cel mai direct, primitiv și banal mod, realitatea controlează lumea în care trăim. Halal schimbare!

Greu de recunoscut, imposibil de ignorat, iar până la urmă, picătură cu picătură, otrava trebuie gustată…

Totuși, lumea în care trăim nu rămâne doar o simplă derulare mecanică a iluziilor, sau mai dificil, a mutărilor structurale masive, nemiloase, fără drept de apel.

Alegeri strategice
Tocmai aici apare surpriza! Surpriza speciei umane. Dincolo de amalgamul răvășitor, confuz, imprevizibil al împrejurărilor, apar momente, rar dar real, de claritate. De asumare limpede și deplină, fără echivoc, înfruntând riscuri majore și, nu de puține ori, de înrolări radicale.

Rupturi curajoase cu ceva ce părea de nedepășit. Deschideri multiple. De fapt, recunoașterea că dincolo de un trecut infectat și un prezent inerțial există un ”timp nou”. O alternativă. O altă înțelegere, abordare și asumare a vieții individuale și colective.
Uneori, o auto-redefinire a identității și poziționării în lumea care este. Minunat moment.

Nu se întâmplă des…

Dar rămâne un reper pentru existența curentă, în lumea în care ne naștem, trăim și din care plecăm. O hartă accesibilă a realității, dincolo de labirintul vieții curente, de rutina consumeristă, de compromisurile inerțiale din viața de zi cu zi.

Un orizont prezent care ne ajută sa nu ne smițim rătăciți, chiar dacă nu generează oportunități, avantaje, venituri. Poate doar un zâmbet colectiv unanim împărtășit.

Având în vedere toate astea, cum privim la cei care transformă acest ”obiect de patrimoniu” – Ziua Națională – într-o marfă a momentului?! Într-un joc politic minor, într-o știre de prima pagină… O simplă tranzacție sau dilemă instituțională pe cât de artificială, pe atât de păguboasă.

Deci. Ce facem de sărbători?!

Cât vindem, cât cumpărăm? Influență, notorietate, sprijin. Cui trimitem flori, urări de bine, e-mail-uri, poze?! Pe cine invităm, decorăm, scoatem la băut?…
Nu e ușor…

E ușor să dai în bară…

Rămâne colecția de întrebări, speculații, răutăți ieftine și costuri directe.Greu de răspuns. Mult mai greu, când din neglijență sau amatorism complicăm problema, ignorând adevăratele date ale ei. Adică din amatorism, superficialitate sau o simplă exhibare narcisistă, de o parte și de alta a vitrinei ne plasăm în zilele festive ca niște idioți.

Ignorând multe. În principal trei dimensiuni: valoarea simbolică, conținutul real al răspântiei structurale înfăptuite și recunoașterea unei alegeri strategice în bătaie lungă.

Nu trebuie să fii savant ca să îți asumi, să simți ziua națională. Afli din nou că ești român.
Deci, sunt.

1-decembrie

(Foto: informatii-pretioase.ro)

Două greșeli

1) Prima îi aparține președintelui Klaus Iohannis. Care s-a hotărît să nu invite la defilarea și recepția organizate în cinstea Zilei Naționale a României demnitarii cu probleme penale.

Acum, dincolo de faptul că termenul ”penal” se pare că nu e înțeles la fel de toți românii, ziua națională nu e ziua în care să faci deosebire în nici un fel între români. Faptul că unii au procese pe rol sau sînt cercetați penal nu îi face cu nimic mai puțin români. Nu există legătură între a fi român și a avea vreo calitate într-un dosar penal. Dimpotrivă, ziua națională ar trebui să unească dincolo de cele temporare, să adune oamenii la un loc, să se poată bucura împreună. E ziua Unirii celei mari, nu a dezbinării celei mici și trecătoare.

Așa că, indiferent despre cine ar fi vorba, așa ceva nu se face, după părerea mea. Să calculăm în beneficii vs daune. Ce poate aduce bun o asemenea atitudine, în afară de aplauzele zăltaților? Nimic. O delimitare a președintelui de ei, cei cu probleme, în cel mai fericit și, totodată, discutabil sens. Pentru că și președintele, la rîndul lui, are probleme în justiție, cu casele. Sigur, nu sînt penale, dar nici în regulă nu sînt, ba chiar deloc. Și atunci? Ce cîștigi și ce pierzi? Nimic vs totul. Asta dacă punem la socoteală că ar avea ce pierde.

2) Nicușor Dan și acțiunea în justiție împotriva lui Ponta.

Din punctul meu de vedere, Ponta a obținut ce-a vrut, amplificarea scandalului. Dacă Nicușor Dan nu îl dădea în judecată, tratîndu-l drept ceea ce este, un spurcat la gură și un mincinos, adică nici o noutate la cîte a spus și scris pînă acum, așa rămînea. Dar acum nu numai că Nicușor Dan trebuie să dovedească în ce fel i-a afectat credibilitatea partidului asocierea cu Soros, dar acest lucru este și greu de realizat în condițiile în care, în sondaje, USR a ajuns la 19%, cea mai mare cifră obținută pînă acum. Așa că minciuna e una, dar efectele unde sînt? Nemaipunînd la socoteală faptul că Soros nu este vreun criminal, vreun hoț, vreo persoană a cărei asociere să facă rău cuiva, așa că unde-i calomnia? Mai mult decît atît, unde sînt efectele calomniei, cînd partidul a ajuns la cel mai mare procent obținut sau cu care a fost creditat vreodată, așa că în ce fel îl afectează minciuna vehiculată de Ponta? În ce alt fel i-au dăunat partidului cele spuse de Ponta?

Sigur că trebuie să existe un echilibru între libertatea de exprimare și posibilele ei consecințe, dar avînd în vedere faptul că nu este identificabilă cu ușurință calomnia, ori că nu există chiar, procesul poate aduce mai mult rău USR. Electoratul fiecăruia, al lui Nicușor Dan și al lui Ponta, va rămîne cu impresia că cel pe care îl susțin are dreptate, ceea ce nu înseamnă, în final, decît bani posibil de cîștigat. Lucru care din nou va putea fi speculat de Ponta, în avantajul lui. Oricum, povestea așa are un aer de anii 90, în care străinii ne voiau răul, încît, și de asta, spun că e veche și mîncată de molii, așa că nu contează.

Nemaipunînd la socoteală faptul că se poate întîmpla totuși ca în cazul Păun, în care Nicușor Dan nu a știut despre apariția acestuia în Dosarele Panama, deși ar fi fost în avantajul lui să știe și să spună clar: nu se află acolo din cauză că vrea să ascundă ceva ilegal, ci pentru a evita taxele, și să apară cineva plătit legal de Soros, din USR. Dacă nu a știut situația prietenului și șefului său de campanie de la alegerile locale, poate fi de bănuit că nu știe nici care este situația fiecărui membru sau candidat USR. Si atunci, la ce bun procesul, cine cîștigă și ce?!

Simțul politic al fiecăruia trebuie să judece ce și cum e de acționat în fiecare situație de acest fel, nu totul și nu totdeauna se rezolvă în justiție.

nicusor-dan

(Foto: Răzvan Lupică/Mediafax)

Ce sînt electorii și la ce folosesc ei? Precizări pentru scriitori.

O nenorocire nu vine niciodată singură, se spune, și mai nou se și verifică. În mintea unora. Așa că după ce Bob Dylan a luat Premiul Nobel pentru Literatură, ce se mai putea întîmpla? Să cîștige Donald Trump alegerile prezidențiale din SUA.

Că Trump nu a fost favoritul intelectualității românești știam deja. Și mă obișnuisem cu ideea, oricît de lipsită de logică, de sens și, nu în ultimul rînd, oricît de lipsită de bun simț elementar (no offence!) părea.

Dar șoc! Ieri după amiază văd captura de mai jos, la Andrei Murgescu, pe Facebook. Merg la Cărtărescu pe profil să văd cu ochii mei, dar între timp se pare că ștersese. Ghinion, rămînem cu asta.

15094901_328895847494220_1788010498284701924_n-murgescu

Cum Hillary, deși conduce la votul popular, nu a dat vreun semn că ar contesta rezultatul alegerilor, șocul a fost și mai mare. Cum Hillary nici nu va da vreun semn că ar avea cea mai mică intenție să conteste rezultatul, să îl ajutăm pe domnul Cărtărescu și pe alții ca dînsul cu un film mai mult decît clar despre ce sînt electorii și la ce ne ajută ei în viață. Nu se știe niciodată ce idei îi mai vin comitetului Nobel de acordare a premiilor și poate în anii viitori va da teste grilă nominalizaților.

Acum, în speranța că e clară chestiunea colegiului elector și a votului popular, să nici nu ne gîndim măcar ai căror puteri străine puteau fi hackerii, nici pe departe la cît de slabă la securitate cyber ar fi America. Cît despre speranța ca domnul Cărtărescu și alții să mai înțeleagă ceva din politică – înainte de a scrie prostii pe pereți, de preferință – am pierdut-o de mult. Democratic este exclusiv cum vor stîngiștii de pretutindeni, în orice moment al istoriei și oriunde. Așa se traduc, din păcate, vorbele domnului Cărtărescu din statusul de mai sus.

Că nu știi ceva, orice, nu a fost, nu e și nu va fi vreodată o rușine. Poți învăța oricînd de la cei care știu. Că împarți cu generozitate din prea plinu-ți de neștiință este nu numai rușinos, dar poate fi și foarte periculos.

Geopolitica sau revenirea la bun simț: ne pasă că Dodon e pro-rus

Ieri a avut loc la Chișinău un nou protest, organizat de Tinerii Moldovei, contra alegerilor suspectate de fraudă, în formula inedită a unui microfon liber. Discursuri rostite de oameni simpli, infinit mai coerente decît aberațiile tribunilor „nației civice” de anul trecut. Deși orice manifestație de acest gen are nevoie de un nucleu cel puțin organizatoric, mi se pare important ca aceste proteste, dacă vor continua, să rămînă sub auspiciile Tinerilor Moldovei și să nu fie confiscate din nou de „platforme” care să se transforme peste cîteva luni în partide politice. Evenimentul de azi aproape că nu a avut nevoie de moderare, decît eventual pe final, cînd a ieșit Oleg Brega, un celebru activist progresist, să certe pe un vorbitor care a îndemnat la „tăiat și spînzurat” politicieni. Am acceptat și apreciat îndrumarea la discurs civilizat, pînă a început să critice faptul că oamenii au spus Tatăl Nostru sau au făcut referire la credință, deși toți vorbitorii au criticat dur comportamentul în campania electorală a Bisericii ruse din Moldova. Ce trebuie să înțeleagă neo-marxiștii ca Brega este că democrația presupune consens, iar consensul este că trăim într-o societate în care majoritatea aderă la valori creștine. Spațiul public ne aparține, nu este proprietatea unui stat „laic”, și nu este aseptic din punct de vedere religios. Respectiv, a nu se face confuzia între „stat” și spațiu public. Asta am vrut să remarc.

În rest, așa cum au observat și alții, a fost o manifestație extrem de emoționantă, în care oamenii și-au spus păsul, dar au știut să echilibreze cerințele de ordin material, concret (demisia membrilor Comisiei Electorale Centrale, a ministrului de Externe) cu referiri și clarificări identitare absolut necesare, care dau sens protestului, îl energizează. Nu scoți oamenii din casă doar cu „anticorupție”. Ne doare și faptul că de 25 de ani se perindă la putere aceiași mîrlani pro-ruși, sau cel puțin ipocriți echivoci. Ne deranjează și că Dodon e pro-putinist, tot atît de mult pe cît ne deranjează că avem drumuri sparte, sate sărăcite sau zero oportunități economice. Ba mai mult, îndrăznim să nu fim nici chiar așa de proști, încît să nu ne dăm seama de legătura cauză-efect între faptul că suntem conduși de aceleași clanuri comuniste mafiote: Lucinschi, Voronin, Filat, Plahotniuc, – și sărăcia în care ne zbatem. Adică, vă rugăm să ne scuzați că nu suntem chiar atît de stupizi.

E o observație de care politicienii care se propun ca alternative ar trebui să țină cont. „Nu vorbiți de geopolitică, de trecut, de identitate, de limbă”, ni se spune. Dar despre ce să vorbim? Cum să ne explicăm, nouă și celorlalți, impasul și problemele grave cu care ne confruntăm? Cum să descriem starea Moldovei de azi? Cum să ne formulăm problemele? În ce termeni? În termeni de cît costă sacul de cartofi la piață? Sau pîinea în magazin? Da, suntem sensibili la geopolitică! Suntem conștienți de contextul (periculos) în care ne aflăm și știm să-l descriem. Suntem – pardon! îngrijorați de perspectiva federalizării R. Moldova și de faptul că avem o armată rusă de ocupație la cîteva zeci de km de Chișinău. Suntem sensibili și profund îngrijorați de orice ar putea decreta Dodon în termeni de politică lingvistică sau națională în Moldova! E o grijă la fel de legitimă ca și ce vom pune mîine pe masă. Și niciun politician care caută să „ne unească indiferent de orientarea geopolitică” nu are dreptul să ignore aceste preocupări. Dacă nu își propune să ne insulte ființa și să ne reducă la un sac de cartofi.

chisinau-protest

(Foto: timpul.md)

Sexismul zilei

M-am gândit toată ziua cum să formulez chestia asta fără să scandalizez prea multă lume:

După capul meu de femeie, femeile, din ce sunt mai deștepte și din ce sunt “mai” femei, din ce întâmpină mai mari greutăți în a-și pune efectiv la lucru rafinamentul intelectual.

Ele se pot remarca printr-o nespusă eleganță a minții; sau printr-o inteligență animalică. Dar atunci când trebuie să producă ceea ce se numește îndeobște “o operă”, produsul finit e expresia unui soi de exces, iar opera devine, într-un fel, “insuportabilă”. Există în produsul finit ceva insuportabil de dezechilibrat și de urgent și, prin asta, de patetic care le împiedică să devină “de top”. Tot ceea ce duc ele la capăt, devine, dintr-o dată, un prea-mult.

Nu mă refer aici la un exces de entuziasm sau de pasiune; de entuziasm și de pasiuni ducem – sau nu ducem – lipsă cu toții.  Mă refer la ceva mai abstract și mai profund, la un fel de impetuozitate primordială care nu e nici lipsă de luciditate și nici lipsă de echilibru, care nu e, de fapt, niciun fel lipsă, ci e un surplus, un preaplin. Cel mai mic gest – existențial sau intelectual – al femeii urlă, strigă, răcnește, angajează, inhibă, excită și exasperează. Diplomația și prudența ei sunt, ambele, esențialmente superficiale. Și niciodată cu adevărat eficiente.

Pentru ca o femeie să fie cu adevărat excepțională, este aproape obligată să-și asume discreția, ba chiar, dacă realitatea o cere, retragerea. Pentru a se impune intelectual și uman i se cere să fie – sub toate aspectele – un om rezervat.

Pentru a se salva de minorat, i se cere să rămână o apariție minimalistă. Doar minimalismul emoțional, intelectual și social poate produce, în cazul femeii, efecte desăvârșite.

PS: Între noi fie vorba, femeia intelectuală reușește cu greu să-și disimuleze totalul dezinteres pentru contemplație. Ea nu tace niciodată când face.

sexism

(Foto: yogawithkarel.tumblr.com)

An infinite deal of nothing

You speak an infinite deal of nothing. – William Shakespeare, ”Neguțătorul din Veneția”

Despre alegerile prezidențiale americane s-a spus totul fără ca să se spună, totuși, ceva important. Cele mai importante lucruri au rămas ”ferite” de ochiul publicului, și așa votul dînd peste cap toate calculele, estimările, sondajele și cam tot ce credea despre el, despre acest public, partea americană așa zis cultivată, învățată, școlită.

America nu a votat anti-sistem, asta este cea mai idioată și mai neadevărată zicere pe care am citit-o/auzit-o. America a votat pro-sistemul capitalist existent de secole, și care functioneaza pe baza valorilor liberale ale competitivității și pieței libere, împotriva comunismului corectitudinii politice și a altor aberații socialiste. Americii, consecventă valorilor și principiilor fondatoare, i-au ajuns cei 8 ani de golf și inovativitate socială ai lui Obama și s-a întors, cum a avut ocazia, la conservatorism.

Și nu la orice conservatorism, ci la cel care a putut să se exprime. La singurul care a putut să se exprime, care și-a permis luxul să se exprime.

Acesta a fost atu-ul numărul 1 al cîștigătorului. Neîncătușat de establishment, a putut spune tot ceea ce America de mijloc, America aceea care contează, după cum s-a văzut, aștepta. A spune lucrurilor pe nume, azi, a devenit nu numai un act e curaj, dar și unul pe care, politician fiind, trebuie să ți se permită să-l exerciți. Iar establishmentul republican, cu toți candidați lui foarte buni, nu putea trece acest obstacol.

A fost nevoie, așadar, să fie acest Trump căruia să nu îi pese că nu vorbește corect politic, dar să vorbească pe limba și pe sufletul celor ajunși asupriți într-un mod absolut barbar de socialismele moderne, mascate în corectitudini și alte aberații.

‘Civilizatia’ americana, sub administratia Obama, a ajuns atit de departe, incit oamenii frumosi si deosebiti care nu au avut nici o jenă la blow job-ul Madonnei, acum nu recunosc rezultatul alegerilor. Frumos exemplu, tot inainte, pionieri!

Marșuri, proteste de stradă, vandalizări, examene amînate, consiliere psihologică pentru cine nu s-a obișnuit încă cu ideea că Hillary a pierdut. Nimic despre partidul democrat, care a propus-o și întreținut-o în candidatură, nimic despre problemele candidatei însăși cu justiția, nimic despre ei, totul despre ceilalți. Exclusiv ceilalți sînt vinovați pentru că nu le-a ieșit așa cum știau ei că trebuie să iasă. Comunism curat. Ăsta este Partidul Democrat astăzi și aceștia susținătorii. Niște neputincioși, pornind de la neacceptarea faptului că au pierdut – și nu numai președinția, ci și majoritatea în cele două camere ale Congresului, și Curtea Supremă, implicit, deci nu a fost o greșeală alegerea lui Trump – și pînă la a nu putea accepta jocul democratic al alegerilor.

Nu au existat asemenea manifestări la cele două alegeri cîștigate de Obama, dar rasiști sînt republicanii. Nu s-a mai plîns așa niciodată pentru o candidată care a pierdut, dar fasciști sînt ceilalți. Toate relele lumii sînt de partea cîștigătorilor, numai pentru că au respectat jocul democratic și au cîștigat. Ceilalți sînt puri și inocenți, adevărate victime. Comunismul american în toată splendoarea manifestării sale. Ei nu știu niciodată să piardă, numai să fie ca ei, cum li s-a spus că trebuie să fie și cum transmit, la rîndul lor, altora. Spălarea pe creiere a funcționat ireproșabil pe cele slabe, dovada astăzi, sub ochii planetei.

Nu se aștepta nimeni ca Partidul Democrat să asume vina pentru cele întîmplate, dar nici așa rîuri de lacrimi și zbucium și renumărare, și cum or ști, dar ca noi să fie, nu. Nici așa neputincioși și așa nevoie de asistență nu credea cineva că pot fi și că pot avea nevoie.

Aici au dus, printre altele, și cei 8 ani de administrație democrată la Casa Albă. Aici, la statul social, prost, pauper și fragilizat, dar stat social, pentru toți. Ce anume, concret, pentru toți? Nimeni nu știe să răspundă, de vină sînt întotdeauna ceilalți, cei care au avut neobrăzarea de a se prezenta cu un candidat mai bun și de a juca cinstit, după reguli democratice. Și cealaltă, marea masă a celor care, în ciuda mass media total părtinitoare, și a sondajelor, l-a votat.

Nu vor învăța nimic nici acum. Dimpotrivă, în ei va crește ura și dorința de răzbunare cu orice preț și-n orice chip, numai pentru că nu va fi cum au dorit ei. Cum li s-a spus că trebuie să fie, cum li se va spune și de acum încolo. Sînt marea masă a celor pentru care nu competiția contează, nu cine e cel mai bun ca rezultat al unei competiții, ci cel pus, numit de ei.

Că nu vor învăța nimic e una, că au trecut la amenințări directe e altceva. Din cele mai oribile și mai hotărîte. Cum ar fi, de exemplu, ”Rape Melania”. Pentru asta, un trader din Paris, care pretinde că lucrează pentru BNP Parisbas, întreabă, pe Twitter, unde este ISIS cînd ai nevoie de ei? Ca să, nici mai mult, nici mai puțin, o răpească și decapiteze pe Melania Trump. Confirmîndu-mi mie, cel puțin, cele mai negre bănuieli, că din cauza asta, printre altele, au fost atît de primitori cu migranții, pentru că oricînd se pot dovedi ”folositori”, la nevoie. Sînt în stare de crimă? Nu știm, știm în schimb că sînt în stare să amenințe și să instige la crimă. Nu e destul?!

La nevoile lor, ale progreșiștilor. Care nevoi s-au dovedit și în timpul protestelor, finanțate de – cine altcineva?! – comuniști. Locurile de muncă promise de Trump, în campanie, se fac încă de acum simțite. Și cine protestează? Cine nu are job, cine are timp la dispoziție pentru așa ceva, după cum se vede în ”anunțul de angajare” de mai jos.

15016333_552265978304825_8210708462320638697_o

Ce ar mai fi de spus despre modul cum nu știu să suporte victoria celorlalți, cum nu pot suporta progreșiștii că au pierdut? Că au camere la școli și facultăți, unde se pot aduna, gîndi și reculege în liniște? Că au nevoie de ajutor psihologic care să-i facă să treacă peste această absolut firească victorie a celorlalți? Că nu pot concepe ca ceilalți să cîștige, de așa ceva nu-i va vindeca nimeni niciodată. Sînt oameni pierduți, generații pierdute, cele cărora li s-a spus tot timpul că merită, fără să fie cumva întrebați și ce anume, cele obișnuite să obțină fără să muncească, cele cultivate cu precădere de progresiștii de pretutindeni. Dacă singuri nu-și pot aranja viața, cineva se găsește să o facă în locul lor.

Este principalul motiv pentru care victoria lui Donald Trump mă bucură. Derapajele stîngiste, ajunse politică de stat, vor înceta. Patru ani cel puțin de pauză și revenire la firescul și naturalul relațiilor umane, la cele de muncă, la cele de asociere, vor însemna mult. Patru ani cîștigați, spre deosebire de aceiași patru cu Hillary Clinton, pe agenda căreia exact aceste lucruri se aflau, dar cu semn schimbat.

Mai sînt multe de spus despre campania electorală americană și despre alegeri, dar cum maximum de ticăloșie s-a atins deja, amenințarea directă a vieții Melaniei Trump, e momentul unei pauze. În care toate calamitățile socialiste post-electorale, toate prostiile despre nimic, adică tot ce știu ei cel mai bine să facă, să se consume. Din vorbe.

La bună revedere!

Simțul răspunderii ca valoare totalitară

Colegiul Invizibil, un ONG posh al Chișinăului anilor `90-2000, finanțat să-i învețe pe moldovenii ieșiți din comunism care e treaba cu progresul, deși oamenii abia ieșiseră din exact aceeași structură ideologică, a făcut în acea perioadă un „studiu”, în care deplîngea atașamentul moldovenilor față de „valori totalitare” precum hărnicia, simțul răspunderii, răbdarea, libertatea trecută prin filtrul prudenței și moderației. Toleranța, laxismul, călare pe relativismul moral cel mai abject – aceste „valori” trebuiau să deschidă zorii unui viitor luminos, prosper, modern pentru R. Moldova. După malaxorul totalitar, dar care nu înfrînse ființa basarabeanului ieșit cu tricoloare, prapuri și icoane în `89, un alt „om nou” trebuia construit. Identitatea trebuia batjocorită. Unionismul expediat la „extremism” și „talibanism”. Memoria obstrucționată, trecutul, istoria făcute irelevante.

Acum, după ce s-au chinuit să bage bumbac în cap moldovenilor că responsabilitatea și hărnicia sunt „valori totalitare”, se întreabă siderați de ce nu a mers „reforma”. Pentru reformă ai nevoie de oameni responsabili, harnici, și cu un simț moral adecvat. Ceea ce ați devalorizat voi timp de 25 de ani.

După eșecul „reformei” în R. Moldova, după ce toate aceste puzderii de ong-uri și fundații s-au făcut efectiv de rîs în politicile lor de revenire la o economie liberală autentică, după rezultatul aproape derizoriu al contribuției lor la restituirea unei societăți libere anti-comuniste pentru Moldova (a se vedea rezultatele alegerilor), ar trebui să închidă gura. Să ne scutească de „nații civice”. De Țiganiade. De Republici ploieștene. De Alianțe. De coaliții. De „principii și valori”. De progres, știință și tehnică.

Condamnați comunismul, oameni buni! Condamnați comunismul. Studiați-i originile, manifestările, avatarele. Și cu această ocazie, tăceți o vreme din gură. Ca să citez, epigonic, din alte apeluri mai timpurii…

moldova

Happy Election Day!

Cînd am scris ieri aceste trei cuvinte, am fost întrebată: ce am, nu sînt oamenii destul de necăjiți?

Aveam dreptate, atîta tot. Luăm o pauză absolut necesară de la corectitudinea politică, justiția socială și de la teoriile de gen impuse și ne întoarcem la competențe și la competiție, la stat de drept și la valorile tradiționale americane. La ce a fundamentat și construit America, așa cum o știm.

Asta înseamnă, în primul rînd, victoria lui Trump. Restul se va aranja numai în măsura în care Partidul Republican și cel Democrat vor relaționa și vor răspunde așteptărilor populației. O populație nici pe departe xenofobă și rasistă, așa cum a fost prezentată, o populație sătulă de cei opt ani de președinție democrată ai celui mai slab ocupant al Casei Albe de pînă acum.

Multă sănătate, doamnă Clinton! Felicitări, domnule președinte Trump

Europa, ai cuvîntul! E rîndul tău.

PS: Și stați departe de MSM! E obligatoriu acum, cînd Trump a cîștigat împotriva lor, a unei mașinării infernale care a cuprins toată media americană și care a distorsionat absolut orice declarație a noului președinte american. Dacă cineva l-a făcut președinte, în afara lui însuși, atunci este chiar această MSM, nu sentimentele pretinse a fi rasiste și xenofobe ale populației.

trump

(Foto: sportsbookreview.com)